Ministrul plenipotenţiar al Franţei, Saint Aulaire, a rămas în România, cu deosebit ataşament, şi pe perioada înfrângerilor suferite în toamna-iarna lui 1916 de armata română. In confesiunile sale, publicate mult mai târziu, a făcut legătura dintre perioada neutralităţii României, din care a prins numai ultima lună, şi perioada grea ce a urmat atât pe front cât şi în perioada claustrării în Moldova, până la reluarea luptei alături de Antantă la 10 noiembrie 1918. A rămas alături de prietenii români şi pe perioada grea de controverse diplomatice din timpul Conferinţei de Pace de la Paris, sprijinind aspiraţiile lor teritoriale, promise prin Tratatul de alianţă semnat la 4/17 august 1916. S-a bucurat de victoriile armatei române în războiul cu ungurii, victorii ce i-au adus pe români în centrul Europei, la Gyor, şi au derutat pe marii Aliaţi.
Saint Aulaire spunea că abandonată de aliaţii săi, înconjurată de duşmani, România nu putea să reziste mult timp unei împătrite îmbrăţişări austro-germano-bulgaro-turce. Lovită cu forţe mult superioare de inamicii din Puterile Centrale, frontul ei s-a rupt treptat în toate părţile, la sud, la nord, pe Carpaţi şi în Dobrogea.
La Bucureşti, ca şi la Paris, s-a văzut în dezastrul de la Turtucaia un „Charleroi românesc“, unde forţele franceze au fost nevoite să cedeze în faţa artileriei grele germane. De la exaltarea produsă de efemera ocupare unor teritorii din Transilvania s-a trecut la o retragere sângeroasă, asemănătoare celei ce a urmat în Franţa după tot o efemeră ocupare a Alsaciei. Mulţi se întrebau când se va produce o „Marnă“ a românilor, adică o stabilizare durabilă a frontului.
Saint Aulaire şi-a dat seama că inactivitatea armatei lui Sarrail de la Salonic a fost una din cauzele dezastrului românesc, prin lăsarea inamicilor germano-bulgaro-turci să acţioneze victorios şi dur pe frontul de sud, front care nu ar fi trebuit să dispună de forţele bulgare larg disponibile şi care ar fi trebuit să beneficieze de un ajutor eficient şi puternic în număr de oameni al ruşilor.
România a fost minţită viclean că Sarrail va atrage armata bulgară şi va înainta spre Dunăre, iar pe deasupra a primit din partea ruşilor numai un ajutor simbolic şi apatic în Dobrogea. Rusia ar fi trebuit să trimită în Dobrogea circa 200.000 de oameni (conform cererii române) care să descurajeze pe bulgari şi să apere frontul sudic al României. Din neputinţă, sau din calcule politice ascunse, pro-bulgăreşti şi anti-româneşti, n-au fost trimise decât numai două divizii de infanterie şi una de cavalerie, cu un comandant general mult prea puţin combativ.
Nu este de neglijat nici gândirea rusă ca Dobrogea să nu mai aparţină României şi să facă legătura prin Bulgaria cu Constantinopolul atât de dorit de țari.
Saint Aulaire relatează că într-un ocean de amărăciune, din toamna lui 1916, a trăit fericirea sosirii la Bucureşti a Misiunii Militare Franceze, aşteptată cu cea mai mare nerăbdare. Trimiterea acestei misiuni a constituit singura măsură de valoare a generalului Joffre în ajutorul României păcălite cu atâta viclenie la 4/17 august 1916.
Misiunea era condusă de generalul Berthelot, o alegere inegalabil de bună pentru o situaţie în care se afla armata română. Colaborator al lui Joffre la Marna, el urma să pregătească o "Marna românească", care urma a face Antantei un serviciu poate vital, întârziind cu şase luni prăbuşirea frontului rus şi blocând astfel o mare parte a armatei germane.
La întâlnirea din gura Periş, Saint Aulaire şi Berthelot s-au îmbrăţişat, pentru că ambii aveau recomandări pline de entuziasm unul despre celălalt, prin bunăvoinţa unor cunoştinţe comune. Misiunea condusă de Berthelot era compusă din 1200 de combatanţi, din care 400 de ofiţeri, printre ei 12 locotenenţi-colonei, toţi cu o înaltă calificare pentru a fi detaşaţi pe lângă marile unităţi române, ca agenţi de informaţii, de legătură şi apoi de execuţie.
Berthelot i-a spus lui Saint Aulaire la întâlnire că: „mă felicit de a vă întâlni în postul pe care prezenţa noastră îl face cel mai util, statul nostru major fiind aici mai larg reprezentat decât în orice altă ţară. “.In privinţa instrucţiunilor, a spus Berthelot, presupun că sunt aceleaşi cu ale dumneavoastră, asta dacă le aveţi într-adevăr, pentru că Quai d'Orsay nu face risipă de instrucţiuni. Iată ultimele cuvinte ale generalului Joffre când mi-am luat rămas bun de la el: "Rusia nu va vedea cu ochi buni venirea dumneavoastră". Din această cauză nu fiţi încrezător. Cât despre români, rolul de consilier este totdeauna mai delicat; trebuie, înainte de toate să le câştigaţi încrederea şi inimile“.
Berthelot le-a câştigat atât de bine, chiar de la primul contact, încât regele şi Brătianu i-au făcut chiar în ziua sosirii propunerea de a îndeplini funcţia de şef de stat major al armatei române.
Saint Aulaire înclina ca Berthelot să accepte propunerea, dar generalul s-a arătat mai diplomat şi a răspuns regelui: „Prefer să rămân pe lângă Domnia Voastră fără nici un titlu, numai cu buna mea credinţă“. Spre cinstea ambelor părţi armonia nu a încetat să predomine între ofiţerii români şi francezi, aşa cum ea a predominat la nivelul superior, între rege şi generalul francez.
In fiecare dimineaţă, generalul Berthelot asista la raportul operativ ţinut în faţa regelui la Marele Cartier General. El a sfătuit să se profite de primele ninsori care puteau favoriza apărarea în munţi şi blocarea inamicilor la forţarea defileurilor. După mărturia ofiţerilor francezi, detaşaţi în punctele cele mai sensibile ale frontului, soldaţii români „ţinându-se strâns de munţii lor aspri“ au risipit cu dărnicie, fără a le epuiza vreodată, „comori de curaj şi de credinţă“. Pretutindeni ei au oprit atacurile germane, capturând numeroşi prizonieri şi un important material de război, cu toate că artileria grea germană era zdrobitoare.
Curând misiunea militară franceză a fost completată de un numeros personal medical, recrutat cu grijă, care număra numeroşi tineri ce au devenit savanţi iluştri în Franţa de după război. Alţi şi-au dat viaţa datorită teribilelor epidemii pe care le-au combătut cu o abnegaţie de care România îşi va aminti totdeauna.
Strălucirea generalului Berthelot şi a misiunii franceze militare şi medicale nu a încetat să crească pentru că generalul şi subalternii săi au inspirat devotamentul dând propriul exemplu, uneori până la sacrificiu.
Aflat în apropierea regelui Ferdinand, generalul Berthelot a exercitat asupra armatei române un fel de dictatură a competenţei, a surâsului şi oarecum a gastronomiei.
Burgund sanguin şi admirabil echilibrat, mai înalt şi mai corpolent decât Joffre, la fel de calm şi mai puţin taciturn, cu mai multă jovialitate în tot atâta seninătate, înzestrat de la natură cu un robust apetit şi cu un gust delicat, sociabil şi generos, el primea oricând musafiri la o masă abundentă și de bună calitate.
Adversarul intim al lui Berthelot, acela care ar fi trebuit să fie cel mai fidel frate de arme, generalul Belaiev, şeful unei misiuni militare ruse, trimisă în grabă în urma celei franceze, dar mult mai puţin numeroasă, mult mai slab alcătuită şi, mai ales, pe bună dreptate, mult mai puţin bine primită, spunea: „Dacă generalul Berthelot are pântec atât de mare, este pentru a primi aici toate loviturile de picior în spate pe care i le voi da“. Saint Aulaire a aflat de această expresie şi s-a lămurit asupra valorii „colaborării“ ce se aştepta de la marii aliaţi din răsărit.
Comportarea ca duşmani ai francezilor, acest „aliat“ îşi trăda suveranul mai loial decât miniştrii şi generalii săi. Belaiev era trădat şi el de ofiţerii săi care informau pe francezi gratuit asupra proiectelor lui condamnabile. Chiar a doua zi de la sosirea lui Belaiev, informatorul rus al ofiţerului francez Belloy îl prevenea asupra unor instrucţiuni date ofiţerilor superiori ai misiunii sale: „Nu uitaţi că obiectivul nostru esenţial este de a împiedica misiunea franceză să reuşească“. Saint Aulaire aprecia că nimic nu putea contribui mai bine la popularitatea misiunii franceze, decât ostilitatea rusă.
Auzind despre cuvintele lui Belaiev, generalul Berthelot s-a înveselit spunând că-l va invita la masă unde îi va servi cel mai bun vin şi cea mai bună şampanie, pentru că aceşti oameni nu spun adevărul decât când sunt beţi. Generalul Belaiev avea o slăbiciune ascetică şi un ten gălbejit, fapt ce îl învenina împotriva şefului misiunii franceze, plin de sănătate şi de optimism.
Generalul Berthelot a mărturisit lui Sain Aulaire impresiile sale despre Rusia, acumulate în diversele sale contacte la Sankt Petersburg şi la Moghilev, reşedinţa ţarului Nicolae al II-lea şi cea a Marelui Cartier General rus. „In această ţară străină, Republica Franceză poate să conteze numai pe Suveranul ei absolut, absolut teoretic din nefericire, căci bunele intenţii sunt din ce în ce mai neputincioase. Ţaul mi-a vorbit cu o admiraţie emoţionantă, pentru că era cu adevărat sinceră, de armata franceză. La sfârşitul dejunului pe care mi l-a oferit, a ridicat paharul pentru succesul misiunii mele şi pentru victorie. El a adăugat, insistând să scriu asta la Paris: "Când vom câştiga războiul şi vom semna pacea de la Berlin, va reveni generalilor voştri şi alor noştri de a dicta astfel de condiţii care să împiedice pentru totdeauna războiul (…)“
In ceea ce priveşte România, ţarul s-a exprimat astfel: "spune regelui Ferdinand că sunt în spatele lui cu armatele mele, cu toate armatele mele şi că îl voi susţine până la ultimul meu om şi până la ultima copeică". Berthelot a remarcat o mare diferenţă între această voinţă şi realitate, adică diferenţa dintre puterea politică şi militară a Imperiului țarist. „La Sankt Petersburg, Preşedintele Consiliului rus, Stürmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul plenipotenţiar francez în Rusia), nu s-a străduit să-şi ascundă defetismul. Limbajul său sună a trădare şi a pace separată. Cât despre generalul Alexeev, şeful Statului Major General rus, mai brutal decât Stürmer, mi-a spulberat ultimele iluzii. Aproape nepoliticos, el s-a despărţit de mine în câteva minute. Nici nu m-a poftit să mă aşez, nu m-a întrebat ce noutăţi aveam din partea lui Joffre sau despre frontul francez. Nu mi-a vorbit de România decât pentru a-mi zice pe un ton dezagreabil: "Devreme ce românii vor atât să vă aibă, noroc bun, dar, totuşi, străduiţi-vă să-i faceţi să înţeleagă pe aceşti oameni că România nu se apără pe Carpaţi ci pe Siret, şi mi-a arătat pe hartă, pe care o lovea repetat, linia de demarcaţie dintre Muntenia, care trebuia evacuată, şi Moldova, ce trebuia apărată, ca o stavilă de apărare a Rusiei meridionale“. Din spusele lui se vedea ce intenții ascunse avea Rusia, adică să nu acorde ajutor pentru păstrarea Munteniei, ci numai pentru un front stabilizat la Siret. Nu conta soarta Regatului României pe de-a întregul.
Mai târziu, în lumina şi a altor apropouri analoage şi decizii identice, SainteAulaire a văzut, împreună cu Berthelot, primul indiciu al unui plan secret de împărţire a României, negociat, în plin război, între Statele Majore rus şi german.
Arbitrii destinului României în acel război erau ruşii, atât pentru aprovizionarea cu armamentul venit din Occident cât şi pentru furnizarea de mari unităţi de pe alte fronturi unde frigul urma să le facă disponibile. Ruşii au acţionat făţarnic şi chiar cu duşmănie.
La sfârşitul lui octombrie 1916, armata rusă concentrată în Moldova număra mai mult de 500.000 de oameni. De acord cu generalul Berthelot, Statul Major român vroia să le atribuie rolul de rezerve generale, pentru a înlocui trupele române în punctele unde epuizarea lor fizică făcea frontul mai vulnerabil. Dar Statul Major rus, pretextând că trupele române, care se luptau singure şi eroic, nu erau sigure, a refuzat să-şi intercaleze unităţile pe un front pe care acestea nu-l ocupau în întregime. S-a pierdut timp cu negocierile pentru a-i face să accepte, în principiu, comandamentul asupra unei părţi a unui front pe care nu l-au ocupat niciodată. In timpul acelor tergiversări, inamicul străbătea trecătorile Carpaţilor cu trupe superioare numeric și prin dotare.
La 22 noiembrie, la raportul zilnic în faţa regelui, generalul Belaiev a propus retragerea generală în Moldova, adică abandonarea în mâna inamicului a imense bogăţii şi demoralizarea trupelor. Generalul Berthelot s-a exprimat: „Dezastru fără luptă“, ceea ce a determinat pe rege şi Statul Major român să accepte un proiect de ofensivă, al cărui succes presupunea intervenţia armatei ruse. Statul Major rus a răspuns reprezentantului său, Belaiev: „Nici un om, nici un tun“.
A urmat o bătălie de zece zile de un eroism ieşit din comun din partea românilor pentru oprirea inamicului împrejurul Bucureştiului. Colonelul de Roince, care era cunoscut pentru bravura cu care condusese un regiment de infanterie pe Somme, detaşat pe lângă un corp de armată român a scris în carnetul său: „Patru zile de lupte au redus în mod considerabil efectivele. Soldaţii sunt admirabili. De trei zile raţiile de alimente ruse nu se mai puteau face. Oamenii luptau în fiecare zi în condiţii dintre cele mai demoralizante şi niciodată n-am văzut soldaţi în urma coloanei şi niciodată n-am auzit văicăreli“.
In momentul cel mai greu al luptelor pentru București, la 2 decembrie 1916, generalul Berthelot a trimis pe unul din ofiţerii săi, căpitanul Nicolai, la comandantul unui Corp de armată rus pentru a-l ruga călduros să intervină. Atrăit şocul produs de refuz. Căpitanul Nicolai a evocat bătălia de la Waterloo şi l-a întrebat pe ofiţerul superior rus dacă nu este gelos pe rolul lui Groucy. Generalul Rosvoi i-a răspuns că el nu se află acolo pentru a primi lecţii de istorie de la un căpitan francez. Francezul a vrut să răspundă că nu era vorba de istorie, ci de onoare, dar nu a vrut să creeze probleme. Trădarea militară plănuită de generalul Allexeev s-a materializat cu acea ocazie, aşa cum o prezentase anterior generalului Berthelot la Moghilev. Era vorba de abandonarea Munteniei şi de stabilizarea frontului pe Siret.
La aceasta s-a adăugat trădarea politică a lui Stürmer, hotărât de la venirea lui la putere, la Ministerul de Externe rus, pentru realizarea unei păci separate cu Puterile Centrale, prin care Moldova ar fi revenit Rusiei, Muntenia Austriei, iar, în compensaţie, Galiţia cedată Germaniei pentru a reconstitui Polonia sub Sceptrul lui Wilhelm al II-lea. Stürmer era furios pe armata română care rezista şi îi dădea planurile peste cap.
Nici un document nu furnizează o probă irecuzabilă a acestui plan, dar el are o explicaţie simplă în complexitatea problemelor ruseşti din acea epocă. Gândurile ascunse ale lui Alexeev şi Stürmer se amestecau însă cu fapte foarte concrete referitoare la uzura armatei ruse după doi ani de război ce semănase cu un măcel. Se adăuga imposibilitatea reconstituirii unui corp de ofiţeri şi subofiţeri în locul celor pierduţi şi improvizarea unor cadre bune într-o ţară incultă. Epuizarea ţării lor era conjugată cu abuzuri şi mizerie. La toate acestea se adaugă propaganda germană subversivă şi revoluţia ce se afla la start.
Evenimentele ulterioare legate de România care rezista, vor demonstra curând că „trădarea“ rusă echivala cu o sinucidere pe termen scurt.
Mai subtili decât majoritatea oamenilor de stat contemporani lor, Brătianu şi adversarul său Take Ionescu erau de acord în a prezice mari nenorociri Europei şi lumii. Take Ionescu îi spunea lui Saint Aulaire: „Rusia ne lasă să fim asasinaţi, dar ea îşi inoculează un virus care, dacă nu o va ucide, va infecta lumea“. Pe de altă parte Brătianu îi spunea: „In Rusia, descompunerea armatei se răspândeşte în toată ţara. Revoluţia este aici inevitabilă, or revoluţia din Rusia este o marmită vrăjitoare, sau cutia Pandorei cu toate cele rele, fără speranţă în fond“. Şi totuşi în acele condiţii înspăimântătoare României îi rămânea speranţa.
In ajunul ocupării Bucureştiului de către germani, guvernul român a evacuat precipitat Capitala împreună cu Parlamentul, cu excepţia unor „colaboraţionişti“, corpul diplomatic şi Statul Major care concentra în Moldova resturile armatei (…)
Saint-Aulaire va spune mai târziu că nici o altă ţară beligerantă nu a cunoscut ca România „în acelaşi timp foamea, frigul, tifosul, ocupaţia dublă, cea a inamicului german şi cea mai redutabilă a falsului aliat“. Curajul României avea să sporească odată cu nenorocirea sa. România s-a reîntregit datorită lui. „Să ferească Dumnezeu pe român să trebuiască și să îndure cât este el capabil să îndure“.
Trupele române au găsit resurse să spulbere din ţară armatele ruse bolşevizate şi apoi să le izgonească din Basarabia. Tot ele au eliberat în 1918 Bucovina şi apoi Transilvania în 1918-1919.
Când în toată Europa tunurile tăcuseră, România şi-a continuat propriul război de reîntregire cu o armată de excepţie, formată în cele mai grele încercări ale anilor anteriori şi pe câmpurile de luptă dintre cele mai sângeroase.
La sfârşitul propriului său război spre apus, armatei române îi mai rămăseseră doar două zile ca să intre în Viena prin galopul cavaleriei.
Europa era consternată să vadă un alt Hohenzollern înscăunat la Viena. Ar fi fost posibil….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu