CRAIOVA - BISERICA CATEDRALA SF. DUMITRU

Ion Heliade Rădulescu a afirmat: „că atât biserica Sfântul Dumitru, ca şi cetatea Craiova, sunt în adevăr nodul care nu lasă a se rumpe firul istoriei noastre dintre secolul al VI-lea şi al XIII-lea”. Vroia să se înţeleagă prin aceasta continuitatea de locuire a locurilor  de către poporul român în continuă formare pe parcursul primului mileniu al erei noi. Vroia să spună că micile formaţiuni statale de pe aceste locuri au avut continuitate, Craiova şi biserica ei reprezentativă având o durată venerabilă.

Craiova a fost atestată documentar printr-un act emis de cancelaria domnitorului Laiotă Basarab la 1 iulie 1475, act prin care este menţionat, printre boierii martori, şi Neagoe ot Craiova. Se ştie însă că toate localităţile vechi şi foarte vechi au fost atestate documentar mult mai târziu decât apariţia lor. Cercetări mai noi fac referire şi la „Judeţul de Baltă”, pe la 1444, unul dintre cele 17 judeţe şi voievodaturi de care a vorbit banul Mihail Cantacuzino. Judeţul acesta fiind identificat ca având drept capitală Craiova. Cercetările mai noi au stabilit o atestare şi mai veche. In Biblioteca Naţională din Paris s-a găsit o hartă alcătuită în perioada bătpliei de la Nicopole (1396), pa care locul Craiovei este cu adevărat marcat şi numit în latină Ponsiona (pod peste Jiu). Este adevărat că ultimele două referiri nu fac o trimitere precisă la aşezarea numită strict Craiova. Dar tradiţia naţională îi consemnează pe Basarabi înscăunaţi cu mult mai înainte ca „banoveţi” la Severin, Strehaia şi apoi la Craiova.

După prima retragere militară romană din Dacia, cât şi, mai ales, după cea de a doua, cea bizantină, motive sociale şi în mod deosebit de apărare, au determinat formarea unor comunităţi ale populaţiei rămase. Populaţia era daco-romană, sau română arhaică, în contină formare şi evoluţie. Comunităţile  de pe întinsul Olteniei au evoluat, ca şi altele, de la forme simple spre forme statale de asociere. Evoluţia lor a urmat tipul de evoluţie general al populaţiilor de bază ale Europei, dar a suferit distorsionări şi întârzieri datorate valurilor nesfârşite ale invaziilor barbare.

Aşezarea Craiovei la răspântia unor drumuri importante militare şi comerciale, determină aprecierea că aşezarea a avut o lungă continuitate, de la prima dava dacică şi până în zilele noastre. Arheologic, continuitatea aşezărilor umane pe vatra oraşului şi în jurul său a fost confirmată. De la munte spre Dunăre, sau dinspre est spre vest, drumurile de invazie ale hoardelor barbare treceau pe lângă vatra Craiovei. Vadul „cumanilor” din amonte de Calafat, până la Cetate, trebuie să fi fost cunoscut de multe secole şi, ca atare, căutat de populaţiile barbare ce aveau pretenţii la pământurile şi bunăstarea balcanică, a Dalmaţiei, sau a Italiei. Unii veneau printre pădurile din actualul şes al Munteniei, iar alţii coborau prin trecătorile munţilor. De foarte multe ori, drumul era urmat şi invers, cu pradă, sau după o înfrângere.

Mai toate stirpele asiatice şi-au tăiat drumul lor nebun spre lumea civilizată pe lângă, sau prin trecătorile Carpaţilor. Sălbaticii ce se îndreptau spre apus, lăsau Dunărea la stânga şi pătrundeau spre actualul Banat prin defileul fluviului, pe lângă bătrânul castru ruinat de la Drobeta. Cele mai multe hoarde, din dorinţa de a depăşi obstacolul Dunării, se scurgeau prin actuala Oltenie, peste vatra actualei Craiove, sau prin apropierea.

Trecerea le era dirijată şi de fostul val de pământ construit sub Constantin cel Mare ca limes de apărare nordic. Valul roman se întindea de la Dierna, lângă Drobera, până la cotul Dunării spre deltă, trecând şi prin Basarabia actuală, până la Nistru. In vocabularul popular, valul roman a intrat drept „brazda lui Novac”, sau „valul lui Roman”. Pe lângă acel val barbarii urmau mai uşor drumul lor din spre nord-est spre sud-vest, urmând uneori şi Jiul pe direcţia nord-sud pentru găsirea unui vad de trecere mai lesnicios.

De la civilizaţiile din sud şi din vest, de sorginte romană, spre estul şi nordul ocupat vremelnic de diverse seminţii înapoiate se manifesta efortul de comerţ, iar pe direcţia inversă se manifesta efortul de jaf. Se mergea spre sălbatici cu mărfuri manufacturate de valoare şi se revenea cu metale preţioase, chihlimbar, piei şi blănuri.

Craiova s-a aflat în calea tuturor acestor fluxuri bune sau rele şi a destinelor acelora. Vechimea dacică a aşezării presupune şi o argumentaţie comercială, militară şi organizatorică a populaţiei acestui ţinut. Argumentaţia s-a menţinut şi în întunecatul ev mediu timpuriu, mai ales că aşezare avea şi o oarecare protecţie din partea pădurilor seculare care o înconjurau şi se întindeau masiv atât spre sud, cât şi, mai ales, spre nord. Se argumentează că nestatornicirea seminţiilor barbare pe pământul daco-romanilor s-ar fi datorat nu numai dorinţei lor de ajunge în ţinuturi atractive prin bogăţie, ci şi faptului că pe pământul de la nord de Dunăre nu găseau păşuni îndestulătoare pentru hergheliile pe care se bazau în migraţia lor. Puterea păşunilor se epuiza repede şi erau nevoiţi să se mute în alte goluri geografice fără păduri. In ceea ce priveşte Oltenia de azi, pentru herghelii se puteau găsi ceva întinderi de păşunat pe terenurile nisipoase din stânga Jiului, sau pe cele din apus, prin lunca şi mlaştinile aceluiaşi râu.  Mai târziu întunecoasele păduri ale Ţării Româneşti au creat mari neajunsuri şi dezastre militare turcilor invadatori. Oltenii, pe timpul evului mediu de luptă cu turcii, îşi creşteau turmele nemăsurate de porci în sălbăticie prin pădurile întinse, turme care nu-i interesau pe musulmani.

Aşezarea dacă, daco-romană şi romană din vatra actualului oraş şi-a păstrat mereu o importanţă mai mică, sau mai mare, atât pentru stăpânitorii vremelnici, cât şi pentru populaţia înconjurătoare. Apare ca foarte normal ca în jurul ei să se fi constituit una dintre comunităţile evului mediu, comunitate care a întreţinut relaţii de prietenie şi de alianţă cu comunităţile mai apărate natural dinspre munte, precum şi cu toate celelalte de acelaşi sânge.din toate ţinuturile înconjurătoare. Sfârşitul de mileniu a găsit comunităţile oltene bine coagulate şi organizate, dar dispersate feudal. Aveau o tactică de apărare şi de luptă specifică situaţiei lor istorice, cu pericole continui, şi arealului natural. In toate colectivităţile se remarca provizoratul construcţiilor, provizorat datorat atât materialului lemnos predominant, precum şi lipsei unei perioade mai îndelungate de timp istoric liniştit pentru construcţii durabile. Acelaşi provizorat se putea şi în bunurile folosite de zi cu zi. Acelea, din materiale perisabile şi uşoare, înlesneau o retragere pripită din faţa invadatorilor şi nici nu constituiau o pierdere irecuperabilă în caz de pierdere prin jaf.

Absenţa oricărei protecţii militare din afară (din partea Imperiului Bizantin sau a efemerelor imperii româno-bulgare de la sudul Dunării, sau chiar din partea ungurilor doritori de aşi impune suveranitatea) a determinat o tactică specifică în confruntările cu invadatorii, tactică care se baza pe lupte de hărţuială obositoare pentru adversar, de ambuscadă şi de retragere rapidă a populaţiei necombatante în locuri ferite din adâncimea pădurilor. După invazii, populaţia şi armata, inclusiv aristocraţia militară, revenea pe vechile locuri de baştină şi reînnoda firul unei vieţi pline de lipsuri, de austeritate şi primejdii. Cu toate acestea numărul locuitorilor şi menţinerea fermă pe locurile de baştină a acestei populaţii creştinate în urmă cu secole, au atras misionari balcanici, greci sau slavi pentru întărirea credinţei şi organizarea ei. Aceasta se petrecea deja înainte de Marea Schismă.

Credinţa creştină a presupus şi apariţia bisericilor, locaşuri de lemn ce împărtăşeau aceeaşi soartă, a focului, ca şi locuinţele în timpul invaziilor barbare. O aşezare cu rol de centru al unei comunităţi, aşa cum s-a afirmat cea arhaică de pe locul Craiovei, trebuie să fi avut biserica sa încă de la începuturile creştinării. Pentru acel locaş de cult trebuie să se fi ales locul cel mai dominant. Platoul pe care este aşezată acum biserica Sfântul Dumitru pare a fi fost cea mai bună alegere, mai ales că locul actualei pieţe Elca (numită Piaţa Veche în ultimul secol) s-a determinat că a existat punctul de locuire cel mai dens şi mai vechi din zonă, într-o vâlcea ferită şi cu surse de apă.

De pe înălţimea dominatoare a dealului său cu faţa spre Jiu, de la biserica de lemn se puteau supraveghea împrejurimile, de la dealurile Bucovăţ, până la cel al Vâlcăneştilor din istoria recentă.. Turnul clopotniţei depăşea orice înălţime dimprejur şi putea servi ca punct de observaţie. Este cert că pe locul acela înalt s-au succedat un număr neştiut de biserici de lemn, tencuite cu chirpici văruit, încă înainte de sfârşitul mileniului întâi al erei noi. Este, de asemenea, sigur că platoul înalt al bisericii Sfântul Dumitru de astăzi a fost un punct strategic din cele mai vechi timpuri, deşi era înconjurat de păduri virgine.

O versiune etimologică de origine slavă, privind numele Craiovei, susţine  traducerea ca „aşezare de graniţă”, sau ca provenită  Poate fi vorba de hotarul sudic al unui cneaz subcarpatic căruia îi era greu să apere câmpiile deschise de la sud de Craiova până la Dunăre, deşi acestea erau şi ele tot înconjurate de păduri. In această versiune aşezarea trebuie să fi fost capitala unei comunităţi supuse cnezatului subcarpatic numit în sce.al 13-lea, al lui Litovoi, după izvoarele maghiare.

Se poate ca la începuturi aşezarea să fi avut o altă denumire, prin legendă s-ar fi numit Nedeia-Cetate. După anul 1000, regatul maghiar avea tendinţa de a-şi întinde posesiunile spre zona de vest a locuirii valahe. In primul rând a fost supus banatul de Mehadia, pe ai cărui locuitori valahii îi numeau de „meedinţi” sau „mehedinţi”. Aceia au fost împinşi spre centrul Olteniei de astăzi şi se pare că partea de vest a acesteia a intrat în vasalitatea maghiară. Aşezarea de pe malul Jiului a devenit astfel „oraş crăiesc” de margine, aşa cum se obişnuia în acel timp. Etimologic, în acest caz, numele oraşului deriva din de la numele de „crai”, cuvânt folosit numai în lumea apuseană, deci şi în regatul maghiar. Niciodată în limba slavă nu se folosea termenul „crai”, ci acela de „ţar”. Această variantă etimologică pare a fi cea mai plauzibilă, numele de Craiova apărând începând de la vremelnica dominaţie maghiară a sudului Olteniei în sec. al 13-lea. Atunci la venerabilitatea aşezării s-a adăugat un nume nobil, nume păstrat cu obstinaţie peste timp de locuitorii mândri de el. Craii au fost alungaţi, dar Oltenia şi Craiova au rămas să se conducă după datinile lor străvechi, punându-şi în frunte un „Ban” , sau „Bănişori” supuşi unui voievod plecat tot de pe pământul lor. S-au mai relatat şi alte legende care ar fi dat numele oraşului, dar toate sunt fanteziste. In acelea numele Craiovei este legat de Ioniţă Asan, sau Iovan, împărat al Imperiului Româno-Bulgar (numit şi Caloian), care a cârmuit un timp  cele cinci districte olteneşti, dând înflorire şi aşezării Cral-Iova. Altă legendă atribuie numele Craiovei ca derivând de la cel al regelui cuman Ioan, sau Ionas, trecut prin aceste locuri prin anul 1235.

Craiova a devenit scaunul „Marii Bănii a Olteniei” la sfârşitul sec.al 15-lea, prin ocuparea acestei înalte dregătorii boierii craioveşti, primul fiind Barbu Craiovescu. Această familie extrem de bogată a deţinut ereditar demnitatea Băniei aproape patru decenii şi reprezintă simbolul demnităţii de „Ban” şi de „Bănie a Olteniei”. Lui Barbu i-au urmat Pârvu, Danciu şi Radu, după care familia s-a stins pe linie bărbătească. Familia Craioveştilor este considerată a fi fost o ramură puternică a familiei întemeietorilor de ţară, a Basarabilor. Mai nou Basarabii sunt consideraţi a fi avut origine cumană. Ramura Craioveştilor şi-a luat numele de la moşia Craiovei pe care au deţinut-o cel puţin de la începutul sec.al 15-lea. In evul mediu românesc se obişnuia ca familiile boiereşti să-şi ia numele de la moşiile lor principale.

Numai prosperitatea economică din sec.al 15-lea a determinat strămutarea la Craiova a celei de a doua instituţii politice importante de după Domnie, respectiv „Bănia”. Inceputurile acestei instituţii l-au conturat boierii Craioveşti, care, ca putere economică ajunseseră să rivalizeze cu orice familie de domnitori. Ei aveau în stăpânire peste 100 de sate şi întreţineau legături politice, economice şi culturale cu omologi şi negustori din peninsula balcanică, din statele italiene şi germane. Incepând cu primii Craioveşti, Oltenia s-a îmbogăţit cultural, prin danii de odoare bisericeşti şi prin întemeieri şi renovări de locaşuri.

Puterea Craioveştilor s-a afirmat şi întărit încă de sub domnia lui Vlad Călugărul, când căpitanul Ioan, trimisul domnitorului neputând să-i îngrnuncheze pe boierii Craioveşti a scos la lumină o solie de prieteşug, prin care Doamna Rada îi dădea de soţie lui Danciu Craiovescu pe nepoata sa Hrusana, pentru a întări credinţa puternicilor boieri.

Marea putere economică şi politică a lui Neagoe de la Craiova l-a interesat într-atât pe domnitorul Vlad Călugărul (1482-1495), pentru a-şi asigura stabilitatea domniei încât i-a luat pe Craioveşti drept primi sfetnici şi a consimţit la transmiterea ereditară a instituţiei Băniei de Craiova. Mai târziu Radu cel Mare (1495-1508) a mers mai departe şi a creat „Marea Bănie a Craiovei”, consfinţind atotputernicia Craioveştilor în înfloritoarea provincie de la apus de Olt. Prin aceste favoruri succesive Marele Ban  al Craiovei a preluat pentru Oltenia atribuţiile domniei, creându-şi o cancelarie proprie. In 1770, Emanuel (Manole) Giani (Ruset), fost şi el Mare Ban al Craiovei în anul anterior, a dat oraşului rostul de capitală a Ţării Româneşti, socotindu-l „scaun domnesc şi politic mai mare decât alte oraşe”.

Din arborele mare al Basarabilor din Craiova s-au desprins domnitori de valoare ai Ţării Româneşti, precum Neagoe Basarab (1512-1521), Radu de la Afumaţi (1522-1529), Radu Şerban (1602-1611), Matei Basarab (1632-1654), Constantin Şerban (1654-1658), Şerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Stingându-se pe linie bărbătească, această familie a Criovaştilor a lăsat ramuri puternice pe linie femeiască, care au continuat şi transmis tradiţia, numele şi puterea. Era o mândrie să fii descendent al acelui neam, influent, dârz, echilibrat şi iubitor al libertăţii pământului stăpânit, în mândria lui medievală. Totuşi, cu timpul, moşia craiovească ce înconjua oraşul  a devenit moşie domnească, localitatea căpătând brusc o importanţă de primă mărime în Ţara Românescă. Urmaşii familiei deschizătoare şi-au luat  de familie de la alte mari moşii, ca de exemplu familia Brâncoveanu care şi-a luat numele de la moşia Brăncoveni. Inainte de Barbu Craiovescu, scaunele de bănie nai importante ale olteniei s-au aflat la Severin şi apoi la Strehaia, mai departe de hotarul apusean. Aceasta nu însemna că la Craiova nu se găsea un scaun de Ban sau de Bănişor de mai mică importanţă. Acela a putut fi un „scaun bănesc” deţinut tot de componenţi din ramură basarabească, ramură neconsemnată documentar. Au putut fi chiar înaintaşi ai celor ce s-au numit mai târziu Craioveşti, dar care fie nu-şi afirmaseră puterea, fie nu-şi strămutaseră scaunul la această moşie nouă. Cu o sută de ani înainte de Barbu Craiovescu s-a găsit un Radu cu demnitatea de „Ban de Craiova” în trei documente: într-un hrisov din 1399 al lui Mircea cel Bătrân, hrisov în care acel „Ban” se vede figurând în fruntea martorilor, „Radu Ban”, apoi în două documente de provenienţă engleză, unul din anul 1427 de la Westmunster şi altul, din 1434, de la Londra. Prin ambele regele Angliei, Henric al VI-lea acorda emigrantului român „Radu Ban de Craiova” o pensie de 40 de livre de argint. (Această informaţie a fost dată de B.P.Haşdeu în Arhiva Istorică Tomul I, Partea I-a, 1865, pag. 88-98) Această document şi consemnarea lui ar fi trebuit luate în considerare la atestarea documentară a Craiovei şi trebuie reanalizat.

Din cele relatate anterior se poate presupune că acel „Radu Ban” din timpul lui Mircea cel Mare, denumit în documentele engleze la 1434, trebuie să fi fost tot cel din 1399, sau un  altul cu acelaşi nume. Informaţia vine oricum să susţină existenţa documentară a Craiovei cu trei sferturi de veac înainte de marii Craioveşti.

Alături se poate aşeza tot o informaţie culeasă de B.P.Haşdeu care vorbeşte de existenţa şi mai veche a oraşului, consemnată în zestrea de la mijlocul sec.al 14-lea, atribuită unei fete a lui Alexandru Basarab. Din zestrea acestei fete, care prevedea dania  „ţinutului dintre Dunăre şi Olt şi până la munte”, făcea parte şi Craiova. Alexandru Basarab, urmaş de Basarabi, considera întreaga Oltenie de astăzi drept ţinut strămoşesc, datornic cu ascultare către domnie. Toţi cei din ţinut erau consideraţi vasali direcţi ai domnului. Zestrea amintită avea, de fapt, mai mult caracter de vasalitate, nu de pură proprietate. Ceea ce interesează din această informaţie este faptul că oraşul apare consemnat şi mai adânc în timp, la mijlocul sec.al 14-lea. Faptul trebuie reverificat, deoarece este probabil ca B.P.Haşdeu să fi inclus de la sine, sau ar fi presupus în zestre şi aşezarea Craiova.

O aşezare care era şi scaun de mare demnitar creştin, trebuia să aibă şi un locaş de închinăciune de primă importanţă, care prin tradiţie era şi locaşul de închinăciune al familiei conducătorului, respectiv, în cazul Craiovei, al Banului sau al Marelui Ban. Biserica de seamă a Craiovei de la începuturi trebuie să fi fost din material lemnos, tradiţional locurilor. Odată cu trecerea timpului, şi cu creşterea siguranţei vieţii, viitorul oraş a mai văzut înălţându-se şi alte biserici mai mărunte, cerute de creşterea populaţiei şi a întinderii locuirii. Intr-o aşezare medievală numai o singură biserică putea avea rolul central, cel mai adesea cea cu vechimea cea mai mare. In Craiova „Banii” au avut din moşi strămoşi propria  biserică de închinăciune. Ea îi reprezentase şi le întărise statutul puterii. Conducători cu titlul de „Bani” au existat în această latură de ţară încă înainte de sfârşitul mileniului întâi, după unele supoziţii chiar din timpul ocupaţiei vremelnice a avarilor peste o parte din Europa centrală. „Banii” erau şefi locali ai unor populaţii, cu sarcina principală de a aduna dările pentru puterea suverană. Termenul a fost preluat după anul 1000 şi de cuceritorii maghiari. Este posibil ca de la numele acestei demnităţi să fi derivat şi numele monedelor de schimb folosite de românii arhaici, termenul generic de bani rămânând până în zilele noastre.

Pornind de la argumentul existenţei unei biserici a „Banilor”, se poate aprecia că temeliile celei mai importante biserici craiovene, biserica Sfântul Dumitru, s-au găsit pe acelaşi loc, printr-o succesiune peste secole. Un număr greu de precizat de biserici de lemn au avut aceleaşi temelii. Apreciind poziţia dominantă a locaşului „Banilor de Craiova” şi apropiată de cel mai vechi centru de locuire al viitoarei capitale oltene, se poate susţine că acesta este moştenitorul unei serii de biserici anonime de lemn, biserici al căror prag l-au trecut primii conducători cu sânge de Basarabi din această parte de ţară şi primii lor supuşi.

De biserica Sfântul Dumitru este legat un fir neîntrerupt de istorie, fir care conduce până cel mai adânc trecut al creştinismului pe pământul de la apus de Olt. Despre străbunele bisericii „Banilor” nu se poate afla nimic. Se pot face numai presupuneri privind materialele de construcţie, privind odoarele de inspiraţie bizantină şi trecute prin filtrele slave balcanice, privind turlele înalte pentru clopote şi pentru observatori, se pot închipui icoanele pictate pe lemn cu chipuri ascetice bizantine, se pot închipui pereţii din grinzi masive de lemn cioplit la bardă, uşile grele, ferestrele mici acoperite de pergament animal (băşică de porc), se pot imagina iconostasuri sculptate cu migală şi cu naivitate de primii cioplitori locali. Se pot imagina stâlpii interiori sculptaţi, sau brâurile sculptate la interior sau exterior, ancadramentele de uşi şi ferestre, lucrăturile pridvoarelor şi ale intrărilor în altar. Se poate simţi aevea fumul lumânărilor, al opaiţelor şi al candelelor, mirosul de tămâie, se poate retrăi imaginativ o atmosferă obscură, adânc mistică, străpunsă numai de luminiţele fumegânde şi însoţită de cântări într-o limbă străină, pentru mai mult mister, mai multă şi adâncă credinţă în atotputernicia Dumnezeiască şi a crucii. Astăzi mai pot fi văzute astfel de biserici măiestre de lemn înnegrit în multe colţuri retrase de ţară, într-o lume rurală pură şi meditativă.

O imagine a dispărutelor biserici de pe platoul „casei Băniei” de astăzi nu poate fi despărţită de multele cruci ale unui cimitir alăturat, după un obicei arhaic, obicei ce nu a existat la credinţele clasice. Aria acelui cimitir uitat de oameni şi de vremuri s-a întins probabil pe sub actuala „Grădiniţă a Trandafirilor”, pentru un timp în urmă „Grădina Băniei”, sau a „Sfântului Dumitru” şi sub străzile sau aleile înconjurătoare. Astăzi, în acea zonă, paşii de astăzi ne poartă peste străbune morminte. Cele strămutate în sec. al 19-lea în cimitirele Sineasca şi Ungureni au numai cele cunoscute, sau cele ale căror cruci din lemn tare a rezistat zecilor de ani anteriori. (mutarea cimitirelor bisericeşti în două noi cimitire din afara oraşului s-a întreprins, la Craiova, în anul 1871). Morminte peste morminte de-a lungul secolelor şi infinite uitări. Din crucile bătrâne ale unor morminte din epoci de cumpănă şi-au făcut lemn de foc invadatorii şi păgânii turci. S-au dus în uitare şi multe morminte ale „Bănişorilor şi „Banilor”, ale unor Basarabi  pe care cronicile târzii nu i-au mai putut  găsi după nume şi nici după fapte. A rămas în amintire numai fapta lor comună de luptă, faptă ce le-a unit sângele cu acest pământ şi cu al întregii ţări române. Numai pe Basarabii ce au domnit i-a cuprins istoria între scoarţe de cronici. Ceilalţi Basarabi, cei mulţi viteji războinici de profesie şi proteguitori de obşti de plai, de obşti de plasă, de judeţ şi de ţară, şi-au pierdut numele într-un pământ căruia vrăjmaşii nu-i lăsau răgaz să aibă nici cronicari, nici timp pentru aplecare spre învăţătură.

Pământul acesta era sortit numai pentru fapte de arme, pentru zbor de copite, pentru scrâşnituri de fier , pentru foc şi pentru fum acru. Multe, prea multe secole pământul de la nord de Dunăre a rămas răscrucea unor drumuri însângerate de războaie mari şu mici, pământ sortit să apere viaţa mai uşoară, mai aşezată şi mai prosperă a altor ţinuturi europene de la apus şi de la nord. Soarta a decis ca nici neînsemnatele însemne ale mormintelor de viteji ai acestui pământ, sau ale mamelor, soţiilor şi copiilor acestora să nu ajungă sub lacrimile posterităţii. Cum ar fi putut să aibă o altă soartă bisericile oltene, dacă şi micile cruci, sau movile de morminte au fost trecute prin foc şi pe sub copitele cailor?  

Singura atestare documentară sigură a bisericii Sfântul Dumitru este cea dintr-o pisanie păstrată de patru secole. Pisania este cuprinsă în zidăria de la intrarea din actuala biserică mitropolitană şi spune că locaşul a fost ridicat „din temelie, de iznoavă”.

După o succesiune necunoscută de bisericuţe şi de biserici de lemn, pare a se fi ridicat  o biserică din zidărie pe la mijlocul, sau în prima jumătate a sec.al 15-lea. Aceea a înflorit, s-a îmbogăţit şi mărit importanţa începând cu sfârşitul sec. al 15-lea, când aşezarea a devenit Scaun al Marii Bănii a Olteniei şi când dregătoria au preluat-o cei din familia Basarabă a Craioveştilor. Biserica a rămas locaşul preferat şi de prestanţă al acestei ramuri de Basarabi de-a lungul întregului sec.al 16-lea, chiar după stingerea pe linie bărbătească a Craiveştilor. In urma acelora demnitatea de Mari Bani a revenit altor boieri olteni şi, mai târziu, unor boieri din alte ţinuturi, desemnaţi de domnitori.

Vocaţia spre cultură, danii şi ctitorii a Craioveştilor a menţinut la rang înalt atât biserica de scaun a Băniei, cât şi alte mândre ctitorii. Odată ce au părăsit ei scena istoriei, a scăzut treptat şi interesul menţinerii în stare de prestigiu sau de bună stare a locaşurilor apropiate inimii lor. Craioveştii şi-au dorit să întemeieze o dinastie pe scaunul Băniei oltene şi de aceea ataşamentul lor pentru tot ce le era supus era mare. Urmaşii la Bănie nu au mai avut speranţa de a crea o dinastie în această dregătorie din cauza tulburărilor domniilor şi a instabilităţii politice.

Ca urmare s-a ajuns treptat la o stare de degradare inadmisibilă a locaşului reprezentativ al Marii Bănii, la mijlocul sec.al 17–lea, când urmaşul de Basarabi, domnitorul Matei Basarab a decis să o reclădească din temelii. Matei Basarab era coborâtor din familia Craioveştilor, o ramură străveche de Basarabi. Pisania pe care a aşzat-o la intrarea în ctitoria sa domnescă spue clar că efortul visteriei sale s-a făcut pentru „craiova (ce) fostau moşie den strămoşie”. A dat astfel poterităţii două informaţii deodată. Pe de o parte că îi aparţinea Craiova de la strămoşii săi Basarabi şi că axest oraş a fost un leagăn, obârşie, sau cămin străvechi al Basarabilor – după înţelesul ce se da pe timpul său cuvintelor de moşie şi strămoşie.

Ridicată „de iznoavă”, în 1651, biserica Sfântul Dumitru a lui Matei Basarab a parcurs aproape două secole şi jumătate de istorie zbuciumată a ţării şi a Craiovei. Lucrările au durat trei ani, 1651-1653. August Pessiacov un erudit iubitor al Craiovei a tradus, în lucrarea sa „Istoria Craiovei”, pisania domnitorului: „ In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, întru Sfânta Toiţă şi întru Dumnezeu vă veacăi amin. Cu puterea milostivului Dumnezeu ziditu-sau această sfântă biserică şi s-au făcut din temelie de iznoavă pre hram lui Sfâtăi Dimitrie mirotocivago, creştin şi prea luminat Io Matei Basarab voevod Domn Ţărei Româneşti i gospodjea ego Elina…pântru Craiova fostau moşie den strămoşie a Măriei sale şi s-au săvârşit miasăţa Octom…vă leat 7160 şi au fost ispravnic Danciul Părăineanu ot Mille…(eşti)?”.

Pisania a fost interpretată. B.P Haşdeu a afirmat că expresia „din temelie de iznoavă” înseamnă reclădire radicală, adică o nouă construcţie pe o temelie mai veche. Tot reputatul istoric presupunea că biserica anterioară, tot din zidărie, ar fi fost contemporană primului Mare Ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, cel care a deţinut dregătoria timp de un sfert de secol, între 1495-1520, dar nu excludea faptul că s-ar fi putut merge şi mai departe, „cel puţin până la Alexandru, socrul lui Uroş, craiul sârbesc, cu o sută de ani mai înainte de Banul Barbu (care încă nu apărea cu titlul de Mare Ban).

Petre Constantinescu-Iaşi a emis ipoteza construirii bisericii cu un secol înainte, pe timpul lui Mircea cel Bătrân, care câştigase la sud de Craiova cea mai mare victorie a sa, la Rovine, în 1394. Ipoteza acestuia se bazează pe analize atente ale stilului construcţiei şi pe relaţiile strânse din sec.al 14-lea cu Serbia şi clericii de acolo.  Ipoteza acestuia este contrazisă de faptul că nu există nici o referire documentară asupra unei ctitorii a lui Mircea cel Bătrân la Craiova şi nici măcar o tradiţie orală. Matei Basarab ar fi amintit de truda unui asemenea mare înaintaş. In schimb nu a considerat necesar să facă trimitere în pisanie la efortul unor dregători inferiori poziţiei sale.

A existat şi o ipoteză a ctitoririi bisericii de cărămidă de către o soţie de Ban, poate chiar de soţia lui Barbu Craiovescu, dar nici această ipoteză nu are suport documentar sau oral, deşi a fost emisă şi de Nicolae Iorga, pe lângă craioveanul G.Mill Demetrescu. Dacă vreodată biserica s-a numit „Băneasa”, faptul poate fi pus în legătură numai cu bărbaţii „Bani ai Craiovei”, sau ai ţinutului.

Tot Nicolae Iorga presupune că biserica a fost numită „domnească” de pe timpul domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521), a cărui mamă, Neaga, era soţia lui Pârvu Craiovescu şi iubită a domnitorului Basarab cel Tânăr Ţepeluş, ucis la Glogova, sau, mai plauzibil era o soră a Craioveştilor. In ultima variantă este mai îndreptăţită admiterea lui Neagoe ca Basarab în domnie, atât după tată, cât şi după mamă. De altfel nu s-a vorbit niciodată necuvincios despre originea domnitorului filozof Neagoe.

Când a refăcut-o Matei Basarab, „biserica domnească” din Craiova era deja în ruină. Ea a dobândit atributul de „domnească” nu pentru o simplă iubire condamnabilă şi nici aceea sigură, ci pentru că din neamul Craioveştilor cu origini Basarabeşti şi din alte ramuri înrudite s-au ridicat un număr de domnitori de mare valoare, amintiţi deja mai înainte. Pe de altă parte, biserica s-a bucurat mereu de atenţia şi donaţiile altor domnitori din afara ramurii Basarabeşti stinse.

Craioveştii au moştenit la Craiova o biserică importantă de zidărie pe locul viitoarei ctitorii „de iznoavă” a lui Matei Basarab. Acea biserică fusese construită la iniţiativa şi poate numai efortul material al altor „Bani” din Oltenia , sau a unor „Bănişori” de Craiova. Cert este ca „Banii” Craiveşti nu şi-au arogat niciodată drepturi de ctitori ai bisericii.

Izvoarele documentare amintesc încă din 1280-1290 de”Bani” ca Radu, Bărbat, Mihail, sau Dan Basarab De asemenea, în sec.al 14-lea apar în documente nişte Basarabi cu numele de Pârvuleşti, sau Craioveşti. La cei de mai înainte se mai poate adăuga Radu Ban, consemnat la 1399, la 1427 şi la 1434. (Datele sumare despre atestările de Bani de Craiova, anteriori Craioveştilor, le-am cules din „Schiţe din Istoria Craiovei” de August Pessiacov)

Tot aici trebuie făcută o digresiune privind identificarea unor personaje al căror nume este legat de primele atestări ale bisericii Sfântul Dumitru. Pentru aceasta trebuie prezentată o inscripţie de mormânt domnesc, redată tot izvoarele menţionate. Inscripţia atestă documentar aşezarea Craiova înainte de cea din 1475, acceptată odată cu amintirea documentară a acelui Neagoe ot Craiova. Este vorba de o piatră de mormânt de la Manăstirea Dealu (Târgovişte) pe care se poate citi: „A răposat Io Vladislav Voevod în anul 6963(1455), luna August a 22-a zi şi s-a făcut această piatră în zilele lui Io Neagoe Voevod. Au făcut-o Barbul Banul şi Pârvu Vornicul şi cu fraţii lor, fii lui Neagoe ot Craiova, căci Vladislav Voevod i-a făcut boieri”. Expresia „i-a făcut boieri” are sensul că voevodul s-a arătat darnic cu cei amintiţi, acordându-le dregătorii şi probabil unele moşii pentru servicii şi credinţă. Boieri erau deja prin sânge şi avere, dar Vladislav i-a ridicat la statutul de dregători mari.

Deoarece piatra de mormânt  a fost făcută la circa şase decenii după moartea voievodului, ea nu a primit calitatea de document pentru datarea Craiovei, dar arată că la Craiova exista acea familie ce avea să joace un mare rol istoric. Familia Craioveştilor era puternică înainte de 1475, iar Neagoe ot Craiova deţinea moşia tot înainte de 1475. ca atare şi aşezarea Craiovei era mai veche şi purta acest nume.

Existenţa unei biserici pe locul celei ridicate de Matei Basarab este atestată de un zapis din 11 noiembrie 1645, care pomeneşte de „biserica domnească din Craiova”.

Biserica domnească ridicată de Matei Basarab a fost descrisă de un străin ca „mare şi frumoasă, cu cinci turle şi un turn cu două clopote mari”. Pentru calităţile ei arhitecturale au pledează planul bizantin, dar şi grosimea zidurilor, care depăşeau doi metri. Turnul amintit era cu precizie prima clopotniţă, cea din sec.al 17-lea. Aceea era plasată la sud-vest de biserică pe marginea râpei dinspre „cele şapte fântâni”, adică pe marginea platoului cu poziţie dominantă.

Un desen din partea a doua a sec.al 19-lea prezintă biserica în stare de părăsire şi degradare jalnică. Aceasta nu mai prezenta decât numai trei turle, două deasupra pronaosului şi una centrală, deasupra naosului. Este probabil ca celelalte două să fi dispărut la marile cutremure din 1738, 1790. După cutremurul din 1838 biserica nu a mai fost refăcută, aşa că turlele dispăruseră într-o etapă anterioară.

In imaginea de la sfârşitul sec.al 19-lea, cea desenată de Barbu Iscovescu, clopotniţa se afla plasată pe o altă poziţie faţă de cea a sec.al 17-lea. Aceasta ocupa o poziţie de sud-est faţă de biserică, în diagonală la circa 25 de metri şi era îndreptată spre Uliţa Mare (spre hotelul Minerva de astăzi). Avea o structură deosebit de robustă, ridicată cu două etaje înalte peste o boltă de intrare pentru rădvane. Probabil că datorită aşezării pe marginea de apus a platoului, clopotniţa iniţială nu avea „parter” cu boltă de intrare. Nu există documentare în acest sens. După reconstrucţia de după 1890, la începutul sec.al 20-lea o a trei clopotniţă s-a amenajat din bârne de lemn de stejar ceva mai departe de biserică, spre sud, în dreptul „Casei Bănie” şi pe marginea de apus a platoului. Aceasta avea forma unei clepsidre, formată din două trunchiuri de piramidă aşezate cu vârfurile la centru şi bazele în afară. Clopotul şi toaca se aflau la înălţimea omului, iar bârnele ei de jos erau folosite seara de grupuri de tineri drept bănci. Ultima clopotniţă s-a ridicat din zidărie chiar în faţa de apus a bisericii, chiar pe marginea de apus a platoului.

Pe timpul amenajării parcului „Caselor Băneşti” din anii 1932-1933, s-au descoperit cărămizi romane în fundaţia clopotniţei celei vechi. Cărămizile romane purtau însemnul NM (Numerus Maurorum) al unităţii auxiliare romane de la Răcari, care a produs şi cărămizile pentru castrul roman Pelendava. Faptul denotă că în sec.al 17-lea castrul roman mai era încă sursă de cărămizi sau că ele fuseseră utilizate la clădirile mai vechi ale bisericii, cele dinaintea reclădirii de către Matei Basarab. Foarte aproape , jos în râpa de apus, s-au găsit cărămizi romane NM în „visteriile” şi structura „celor şapte fântâni”. Dintre acelea, cea mai nordică s-a numit mult timp „Fântâna lui Matei Vodă”.

Pe parcursul sec.al 19-lea biserica ruinată impresiona încă pe locuitorii credincioşi cât şi pe cei chemaţi să o analizeze de la înălţimea unor specialişti cu renume şi experienţă. Faptul şi poate nu numai acesta l-a determinat pe regele Carol I-ul să decidă renovarea ei „tot din temelii”.

Prin simplitatea elegantă a liniilor, biserica Sfântul Dumitru a fost unul dintre cele mai nobile edificii religioase ce a onorat  ţara întregă. Nobleţe din rădăcini istorice, din rezistenţa în continuitate şi prin ultima ei reconstruire de un Basarab.

Remarcabilul arhitect francez din sec.al 19-lea, Revoil, pe care l-a chemat regele Carol I-ul sore a studia ruina şi a-şi da girul asupra oportunităţii reconstruirii bisericii basarabeşti craiovene, s-a pronunţat în raportul său într-un mod elogios. Raportul chema la reconstruirea bisericii. El a remarcat frumoasele proporţii ale monumentului, originalitatea în aşezarea cărămizilor şi dispoziţia arcaturilor, păstrate întocmai ca la alte vechi biserici româneşti.

După reconstrucţia temeinică terminată în 1653, sub Matei Basarab, biserica s-a aflat în mare stare de stricăciune foarte curând, în 1690 (este adevărat că în 1681 suferise efectele unui cutremur puternic). Un boier pios, care zidise şi alte biserici, Petre Obedeanu, i-a dres zidul şi a acoperit-o din nou cu şindrilă. Se pare că în aceeaşi perioadă, domnitorul Constantin Brâncoveanu, care dispusese refacerea „Casei Băniei”, a dispus şi refacerea chenarelor ferestrelor bisericii domneşti din piatră prelucrată şi în stilul ce-i poartă numele (1699).

Pătru Obedeanu a murit în 1718 şi a fost înmormântat în biserica Sfântul Dumitru. Fiul său,  Constantin Obedeanu, văzând că „din întâmplarea răzmiriţii ce au fost înainte, iar s-au stricat”  biserica Sfântul Dumitru „o au dres şi o au acoperit cu şindrilă şi au pus pietri şi fiară la fereşti, împreună cu sticle sus şi jos şi înfrumuţesând-o cu zugraveală”, în anul 1723-1724. Când se vorbeşte de „răzmiriţii” întâmplate este vorba de zbuciumul provocat de starea de nesiguranţă din timpul războiului turco-austriac şi de preluarea în stăpânire a Olteniei de catre austrieci. Inscripţia care vorbea de aceste ultime reparaţii era scrisă cu penelul în vechea biserică a lui Matei Basarab, demolată în 1889. Iată-i cuprinsul: „Această sfântă biserică este zidită din temelia ei de răposatul Domn Matei Basarab V [oe] vod şi trecând în urmă mulţi ani la mijlocu s-au fost stricatu învelişu şi zidu împrejur. Deci, sculându-să un boieri din neamul Obedenilor i-au dres zidu şi s-au şindrilit (acesta era Pătru Obedeanu). Aşijderea şi acum la anul 7231 din întâmplarea răzmiriţii (războiul turco-austriac) ce au fost mai înainte, iar s-a fost stricatu ca şi mai înainte. Şi au rămas ţara această din Olt încoace suptu stăpânirea Neamţiloe şi tăposatu dumnealui Pătru Obedeanu biv vel armaşi l-au îngropat în această biserică. Iar feciorulu dumnealui Constantin Obedeanul vel stolnic au pus cheltuiala dumnealui de o au dus şi o au acoperit cu şindrilă şi au pus pietri şi fiară pe la fereşti, împreună cu sticle sus şi jos şi înfrumuseţând-o cu zugrăveală, cumpărând şi alte odoare pentru pomenirea lui şi a totu neamul dumnealui, în zilele prea înălţatului împărat Carolu al şaselea biruitor, la anul de la zidirea lumii 7232, 1724, fiind zugrafi Teodosie, Andrei, Preda, Gheorghe, Macarie monahul, Ştefan, Pătraşco, Gheorghe, Târul”

Constantin Obedeanu a deţinut demnitatea de consilier imperial al Olteniei sub ocupaţia austriacă şi pe cea de Caimacam al Craiovei, între 1745-1747.

In anul 1731, austriecii ce ocupau Oltenia se temeau de un atac al turcilor, care pregăteau un război de revanşă pentru redobândirea ţinuturilor pierdute în 1718, prin pacea de la Passarowitz (azi localitatea sârbă Pozarevac). De aceea au trecut la proiectarea fortificării unor locuri strategice, în special fortificarea mănăstirilor oltene.

Fortificaţiile care urmau să apere Craiova, capitala Olteniei, cuprindeau tot dealul pe care se aflau „Casele Băneşti” şi biserica Sfântul Dumitru. Dar aceste fortificaţii nu au avut timp să se facă. Erau concepute în stil Vauban de către inginerul maior I.C.Weiss şi oficializat la 17 august 1731.. Se preconiza ca în cazul unui atac prin surprindere din partea turcilor, între fortificaţii să se retragă administraţia şi populaţia de vază a oraşului. Fortificaţiile nu aveau o suprafaţă care să permită adăpostirea întregii populaţii. Acea fortificare a Craiovei făcea parte dintr-un plan mai amplu care avea în vedere şi fortificarea de la Ţânţăreni şi a Casei-Lazaret  de la Calafat.

In sec.al 18-lea, biserica Sfântul Dumitru a avut nevoie de multe şi dese reparaţii. Pe la 1770, Constantin Argetoianu, Mare Ban al Craiovei, a fost personajul cel mai de seamă al Olteniei. El s-a căsătorit cu fata Marelui Spătar Mihai Cantacuzino. Mai târziu, fiul său, Constantin Argetoianu, Mare Clucer, a luat de soţie pe Maria fiica lui Manolache (Manuel, sau Emanuel) Giani-Ruset Vodă, care a avut vremelnic scaunul domniei la Craiova, între 1770-1774. Intre 1768-1774 a izbucnit unul dintre războaiele ruso-turce, iar ruşii au ocupat Ţăra Românească până la Olt. Ruset fusese desemnat Caimacan al Olteniei dar nu avusese curaj să se prezinte până în 1770, când a venit la Craiova cu toată familia şi unde a declarat că trebuia apărată Oltenia de războiul ruso-turc. Apărând Oltenia pe timpul acelui război, fanariotul a fost numit de turci domnitor al Ţării Româneşti. In realitate a condus numai Oltenia până la terminarea războiului, emiţând şi o serie de acte.

Acel Constantin Argetoianu, socrul lui Giani Ruset, este cel care a reparat biserica Sfântul Dumitru de două ori, conform documentelor. Intr-un document a lui Manolache Ruset Vodă (după unii autori Russet) se arată că în 1770, Constantin Argetoianu, cu demnitatea de vel Clucer, a renovat biserica Sfântul Dumitru: „au înfrumuseţat-o, zugrăvind.o peste tot cu toată cheltuiala Dumisale, atâta din lăuntru cât şi cu alte nemestii pe dinafară”. Documentul aminteşte de scutirile de dări care se aflau atribuite anterior la trei preoţi şi un diacon „iertaţi de birul preoţescu şi de toate alte angarii câte vor eşi peste an de la visteria domnească, scutind şi drepte bucatele lor de dijmărit, stupi i râmători100, de vinerici vedre 300 de vin”  Apoi se menţionează scutirile ce le dădea Manolache Ruset în 1770 pentru patru preoţi şi un diacon : „ care să fie scutiţi de toate dajdiile şi angariile veri câte vor eşi de la visteria Domniei mele peste an în Ţară, cât şi de toate zaharelele ce vor eşi încă să fie nesupăraţi şi drepte bucatele lor de vinericiu 400 vedre şi de dijmărit stupi i râmători 200 de oierit oi două sute şi să mai ţie sfânta biserică şi pentru oameni striini scutiţi iarăşi de toate dajdiile şi angariile ce vor eşi pe an în Ţară de la visteria Domniei mele, ca să fie pentru posluşania trebilor sfitei case. Osebit de aceasta iarăşi Am mai milostivit Domnia Mea de Am mai adaosu şi Am mai dat milă sfintei case din vinericiul Domnesc din Dealurile Orodelului i Bleniţa i Calafatu i Rudarii ot sud Mrhedinţi să aibă a lua milă Domnească di toată vadra câte doi bani …şi din mila aceasta am făcut Domnia Mea să aibă a ţinea sfânta biserică şi un dascăl slavonescu care să fie pentru învăţătura copiilor celor ce vor năzui cu călduroasă inimă să înveţe carte care dascăl să fie şi el scutit de toate dajdiile după cum am zis mai sus”.

Constantin Argetoianu a reparat biserica Sfântul Dumitru a doua oară în anul 1775, când a şindriluit-o, i-a pus fiare la ferestre şi a zugrăvit-o. Exista o inscripţie care vorbea de reparaţiile datorate acestui Argetoianu, scrisă cu penelul în biserica lui Matei Basarab. Ea zicea: „Această biserică este zidită din temelia ei de răposatul Domn Matei Basarab Voevod şi trecând în urmă mulţi ani la mijlocu s-au făcutu înveloşu şi zugrăneala. Deci sculândusă dumnealui Constantin Argetoianu biv vel Clucer au dres…cu şindrilitul…şi au zugrăvit-o dându-i şi alte odoare dinpreună cu dumneaei cocoana….şi dinu întâmplarea vremilor răzmiriţeloru s-au stricatu şi totu dumnealui răposatu Constandinu Argetoian biv vel Clucer cu răposata cocoana Maria Argetoianca, fata dum. Pah. Neculai Slătinean, al doilea rându au şindreluit-o şi au înfrumuseţat-o cu zugrăveala pân lăuntru precum şi heare pe la ferestre cu toată cheltuiala dumnealor, în zilele prealuminatului Domn Io Alexandru Ipsilanti Voievod. Ocrombrie 12, leat 7283 (1775) zugrafi Ion ot Bucureşti, Marcu zugraf”  De remarcat că a doua renovare s-a făcut sub alt domnitor şi alături de altă soţie.

In anul 1750, domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) a dăruit „Casele Băneşti” episcopului Râmnicului, Grigorie Socoteanu, la cererea acestuia din urmă, printr-un hrisov emis la 3 mai 1750. Domnitorul a încuvinţat ca pe lângă „Casele Băniei” să fie dăruită Episcopiei şi „biserica de piatră unde se cinsteşte Sf. Mucenic Dimitrie care să se numescă de acum înainte Episcopie în Craiova”.

Incepând cu 1750, episcopul Grigorie al Râmnicului a înfiinţat aici cea dintâi şcoală cu dascăl pentru instruirea „copiilor săraci şi rămaşi fără părinţi”. La această iniţiativă s-a referit Nicolae Iorga când a afirmat că „pe lângă biserica Sfântul Dumitru din Craiova a fost cea mai veche şcoală din Oltenia”.

Domnitorul Constantin Racoviţă (1753-1756) a întărit dania făcută episcopului Grigore Socoteanu, la 8 noiembrie 1753.  Prin cele două acte de danie biserica Sfântul Dumitru a devenit de fapt şi de drept un metoc (metoh) al Episcopiei Râmnicului.

La 25 iunie 1754, „Constantin Racoviceanu biv vel Armaş, nepot de frate al răposatei jupânesei Stancăi Fărcăşancăi”, dă la mâna episcopului Grigorie al Râmnicului  (acelaşi din dania anterioară) o scrisoare în care arată că Stanca Fărcăşanca a dăruit „bisericii celei mari din oraşul Craiovii, unde se cinsteşte hramul Sfântului Marelui mucenic Izvorâtorul de Mir Dimitrie toată partea de moşie din Viişoara ce este pe apa Tesluiului sud Romanaţi” 

In anul 1765 Voievodul Ştefan Mihai Racoviţă (1764-1765) a dat biserica Sfântul Dumitru în grija episcopului Partenie al Râmnicului (1764-1770), făcând-o tot metoh al Episcopiei şi spre a avea „purtare de grijă a cuvioaselor ei podoabe”. Tot el a orânduit ca aici să fie ”dascăl rumânesc pentru învăţătura celor streini şi a copiilor săraci …Aşijderea şi pentru învăţătura orânduielilor preoţeşti acelor ce s-ar alege vrednici a se hirotonisi” . Tot prin acest hrisov a dat bisericii  şi „moşia Craiovei care nu va fi dată în altă parte”, adică nedată unor persoane particulare, boieri sau oşteni cu servicii de credinţă faţă de diversele domnii care au ciuntit moşia domnească. ( sursă August Pessiacov )

In 1778, domnitorul Alexandru I-ul Ipsilanti a întărit hrisovul din 1770 al lui Manolache Ruset (Emanoil Giani-Russet).(sursă August Pessiacov).

In secolul al 19-lea au venit vremuri grele pentru biserica domnească craioveană. Nu se ştie din a cui vină (probabil din a preoţilor slujitori) averea ei a început să se irosească. In zadar a încercat domnitorul Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828), prin hrisovul de la 8 martie 1826 să-i mai dea viaţă, întărind scutirile şi privilegiile vechi ale bisericii, ale celor patru preoţi şi un diacon. La cele anterioare a mai adăugat: „asemenea şi un dascăl slavonesc, ce se va afla la această sfântă biserică, să fie scutit şi apărat de toate dările, ca să poată fi statornic pentru învăţătura copiilor ce vor hăzui să înveţe carte”.

 Rând pe rând străvechea ctitorie domnească a pierdut averile şi privilegiile sale (au existat şi procese istovitoare pentru punga secătuită a bisericii).

Proprietăţile din târgul Craiovei au fost vândute pentru a se face reparaţii sfântului locaş. Apoi a avut mult de suferit după urma cutremurului din 1838. Zidul de la altar era crăpat în multe locuri, încât în vreme rea sufla vântul ca afară, iar zăpada şi ploaia pătrundeau în biserică stricând-o şi mai mult. Din când în când cădeau cărămizi din turlă, aşa că în anul 1849 biserica s-a închis definitiv, fără posibilitate de reparare.

La începutul sec.al 19-lea şi chiar mai înainte, clerul de rang înalt de la Craiova era reprezentat numai de un protopop şi de un ecleziarh. Episcopul de Râmnic venea deseori la Craiova. Ecleziarhul locuia în casele de lângă biserica Sfântul Dumitru până aceasta a fost închisă cultului, în anul 1849. Situaţia de sărăcire de la aşezământul Sfântul Dumitru a impus ca episcopul să locuiască la mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu, locaş care a primit din această cauză numele popular de Episcopia. Nici „Casa Băniei”, sau „Casele Băneşti” nu mai aparţineau Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, precum cu ceva vreme în urmă, de prin anii 1810-1811.

După închiderea bisericii, în 1849, episcopul de Râmnic-Noul Severin a cerut domniei să administreze averea rămasă a locaşului şi să întreprindă planuri de reclădire. Cererea a venit în vremuri de frământări politice şi necazuri. In 1853 Craiova a fost ocupată de trupele ruseşti, iar în 1854 de cele austriece, de sub comanda lui Coronini, până în 1856.

In 1856 se hotărâse ca biserica să fie reclădită de „Minister” deoarece „nu s-a arătat nimeni amator a o lua”. Aceasta înseamnă că Episcopia nu mai era animată de proiectul său din 1853, din motive economice, sau din delăsare. In evul mediu bisericile aparţineau unor ctitori bogaţi, unor familii sau unor colectivităţi. Bisericii domneşti din Craiova i se stinseseră ctitorii, aşa că un  timp locaşul s-a aflat la mila altor binefăcători, dar care îşi aveau propriile ctitorii. De la o anumită stare de degradare, după cutremurul din 1838 şi după secularizarea averilor, statul a rămas singurul capabil să preia sarcina costisitoare de reclădire.

S-au făcut multe planuri de reconstruire, dar care au rămas numai pe hârtie. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a bătut, în 1858, o medalie privind rezidirea bisericii Sfântul Dumitru. Medalia nu a avut darul de a porni rezidirea.

In anul 1864, prin legea secularizării averilor mănăstireşti şi bisericeşti i s-a dat locaşului domnesc ultima lovitură asupra veniturilor.

Intr-un raport întocmit de Cezar Boliac în anul 1861, către ministrul cultelor, se arăta, printre altele şi jalnica stare a bisericii şi nevoia grabnică de reparaţii, pentru a se salva monumentul cu atât de mare importanţă naţională. Cezar Boliac nu era de specialitate pentru a aprecia starea irecuperabilă a bisericii. Aceasta a rămas în ruină şi ca să nu se dărâme a fost legată cu un cerc de fier.

B.P.Haşdeu, în „Originile Craiovei”, arată că la 1870 biserica era complet deteriorată şi că o susţinea un brâu de fier pentru a nu se prăbuşi.

Biserica avea la începuturi în proprietatea sa  toată moşia oraşului, moşie bănească devenită moşie domnească. Matei Basarab chiar a menţionat în pisania sa cum că din strămoşi Craiova ăi rămăsese ca „moşie de strămoşie”. Cu timpul din acea moşie domnească a Craiovei s-au făcut oarecari danii domneşti către unii slujitori de credinţă, ca recompensă. In acest gel moşia domnească a scăzut, ducând şi la scăderea veniturilor bisericii. Pe de altă parte, moşia a fost încălcată de multe ori şi diminuată prin abuzuri particulare, speculându-se incompetenţa clericilor stăpânitori. Aşa s-a întâmplat şi cu alte moşii ale bisericii din locuri mai îndepărtate, moşii obţinute prin danii particulare. Cu veniturile de la moşii biserica achiziţionase multe proprietăţi şi prăvălii în târgul Craiovei. Delăsarea şi nepriceperea în adunarea chiriilor şi a producţiilor din moşii au condus la pierderi continue. Totul fusese lăsat la voia vătafilor, sau a arendaşilor, iar sustragerile nu erau împiedicate pe nici o cale. Atitudinea domnitorilor a fost totdeauna favorabilă, iar daniile de până în sec.al 18-lea ar fi trebuit să apere biserica de probleme materiale şi pecuniare. Acestea pe lângă ajutorul primit mereu pentru reparaţii de alţi binefăcători.

In 1889, regele Carol I-ul a hotărât să se reconstruiască marea biserică craioveană. S-a demolat ruina bisericii de odinioară şi la 12 octombrie 1889 s-a pus piatra de temelie. S-a ridicat şi s-a decorat după planurile arhitectului francez Emile-Andre Lecompte du Nouy, născut la Paris în 1844.

Arhitect distins, Emile-Andre Lecompte du Nouy, s-a făcut cunoscut prin restaurarea a două capele din Catedrala de la Cahor şi prin ridicarea monumentului de pe vâeful Muntelui Măslinilor de lângă Ierusalim. A fost şi inspectorul monumentelor istorice din Franţa. In 1875 a primit însărcinarea regelui Carol I, pentru lucrări de  restaurare a  câtorva monumente bisericeşti din ţară.

Prima etapă de ridicare a noului locaş s-a înscris între anii 1890-1893. După 1900 lucrările de reconstrucţie au trenat mult la pictură, la tâmplă, la pardoseală şi mobilier, deci în special la lucrări de interior. Pictura s-a executat în trei etape de pictorii francezi Emile Menpiot şi Bories, terminându-se în 1933. In acest fel reconstrucţia s-a prelungit la 44 de ani.

Pictura a început în 1907 după şabloanele şi în viziunea arhitectului. Pictorii au lucrat împreună cu ajutoare aduse tot din Franţa. C.D.Fortunescu relatează că a cunoscut personal pe unul dintre pictori, pe Bories.

Modul de reconstrucţie aplicat de Emile-Andre Lecompte du Nouy, elev al lui Viollet-le-Duc, vestit arhitect şi specialist francez în restaurarea monumentelor, o autoritate recunoscută internaţional, nu a fost agreată de toţi românii de cultură ai vremii (printre care Theodor Aman şi C.D.Fortunescu). Acelaşi arhitect a făcut şi alte restaurări în România, la biserica Sfânta Treime din Craiova, la bisericile Sfântul Nicolae şi Trei Ierarhi din Iaşi, la Târgovişte şi, mai ales, la biserica lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, devenită Criptă Regală.  

In anul 1933, administraţia Municipiului Craiova, sub conducerea primarului de atunci, Constantin Potârcă (politician veros şi mincinos în timpul alegerilor), a săvârşit toate luctările restante şi la 26 octombrie, în acelaşi an, biserica cea nouă Sfântul Dumitru s-a sfinţit cu mare pompă. La slujba de sfinţire au participat regele Carol al II-lea şi Prinţul Nicolae. Cu această ocazie s-a fixat în zidul bisericii o piatră comemorativă privind evenimentul, în care se aminteşte de ctitoria lui Matei Basarab, de deteriorarea ei la cutremurul din 1838, de reconstrucţia din iniţiativa regelui Carol I-ul şi de terminarea lucrărilor şi sfinţirea în timpul regelui Carol al II-lea, la 26 octombrie 1933 – în ziua hramului Sfântului Dumitru. Placa mai aminteşte de meritele arhitectului Emile-Andre Lecompte du Nouy şi de faptul că binecuvântarea a dat-o D.D.Vartolomei episcop al Râmnicului – Noul Severin.

In 1939, odată cu aniversarea centenarului naşterii regelui Carol I-ul, ultimul mare ctitor al bisericii Sfântul Dumitru, s-a reînfiinţat fosta Mitropolie a Severinului ca Mitropolie a Olteniei, catedrală mitropolitană devenind chiar noua biserică craioveană.

In ultimul secol, Craiova sporise puternic în prestigiu, începând să devină Craiova de altă dată, Craiova aureolată de figurile Marilor Bani, capitala Olteniei în adevăratul sens al cuvântului, ţinut cu un specific românesc inedit. Până la sfârşitul sec.al 15-lea, presiunile inamice dinspre miazăzi şi apus au determinat retragerea Scaunul Băniei de la Severin spre centrul teritoriului, în etape, la Strehaia şi apoi la Craiova, unde demnitetea de Ban sau de Mare Ban a primit o valoare specială în ţară. Concomitent Scaunul bisericesc s-a strămutat şi el lângă puterea politică şi militară a Banilor. S-a mutat de la Severin, unde se ridicase la rang de Mitropolie a Severinului, la Strehaia, pentru un timp, şi apoi  la Râmnicul Vâlcea, unde a luat, în 1504, rangul inferior de Episcopia Noul Severin. Mai târziu aceasta s-a numit Episcopia Rîmnicului – Noul Severin.

Trebuie amintit aici că “cea dintâi Mitropolie în părţile oltene datează din anul 1370, sub titulatura de Mitropolia Severinului, fiind înfiinţată în timpul voievodului Vladislav I (1364-1377). Principalul motiv al înfiinţării acestui scaun mitropolitan a fost că poporul „se întâmpla să fie mult, ba aproape nenumărat, nefiind de-ajuns doar un singur arhiereu la un popor atât de mare ca să-l întărească duhovniceşte, să-l păzească şi să-l povăţuiască pe calea mântuirii” (Hurmuzaki I, 2, doc 7, p. 9). Aceata s-a întâmplat după ce in anul 1359, în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, a fost recunoscuta prima mitropolie romanească -Mitropolia Ungro-Vlahiei- de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Mitropolia cu a resedinta la Severin a fost mutată la Strehaia în 1375, datorită hărtuielilor ungurilor. Cand Severinul a revenit Tarii Romanesti, s-a reinfiintat si Episcopia din dreapta Oltului, cu numele de “Episcopia Ramnicului Noul Severin”, fapt întamplat în timpul domnitorului Radu cel Mare, in anul 1504. Aceasta Episcopie a fost infiintata in amintirea Mitropoliei disparate. Ea avea in jurisdictie viata religioasa a Olteniei depinzand direct de Mitropolia Ungro-Vlahiei.

Instituţia bisericească a Olteniei nu putea să rămână o simplă Episcopie, aşa că la 7 noiembrie 1939, prin decret regal, s-a înfiinţat Mitropolia olteniei, sub numele de Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului. Reşedinţa s-a stabilit prin decret la Craiova, având ca sufragane:

a.- Arhiepiscopia Craiovei, care se înfiinţa la aceeaşi dată şi acoperea judeţele Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj şi Mehedinţi.

b.- Episcopia Argeşului cu vechea ei acoperire teritorială. Mănăstirea Argeşului care servise drept catedrală a Episcopiei Argeşului, urma să servească drept „Criptă a familiei Regale a României”, iar Episcopia urma să-şi desemneze o nouă catedrală dintre bisericile oraşului Curtea de Argeş. Aceasta până la ridicarea uneia noi.

Arhiepiscopul Craiovei era şi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului. Noua mitropolie urma să aibă un vicar arhiereu cu titlul de „Râmniceanul”. Noua denumire a mitropolie păstra vie amintirea Mitropoliei Severinului şi a Episcopiei Râmnicului. Odată cu înfiinţarea noii mitropolii s-a desfiinţat Episcopia Râmnicului-Noul Severin. Arhiepiscopia Craiovei urma să aibă reşedinţa la Craiova, iar biserica Sfântul Dumitru se declara catedrală arhiepiscopală, având totodată şi calitatea de catedrală a Mitropoliei.

Tânăra Mitropolie a Olteniei a fost desfiinţată la 20 aprilie 1945. La 24 mai 1947 Adunarea Deputaţilor a votat Legea nr. 196 (publicată în Monitorul Oficial P.I-a, nr. 136 din 18 iunie 1947) prin care s-a înfiinţat Arhiepiscopia Craiovei cu jurisdicţie teritorială asupra judeţelor Dolj, Gorj şi Mehedinţi. In urma hotărârii Sfântului Sinod al B.O.R. (înregistrată la Ministerul Cultelor cu nr. 2657/1949) şi prin Decretul nr. 133/1949, Sfânta Arhiepiscopie a Craiovei a fost înălţată la rangul de Mitropolie cu următoarea titulatură: Sfânta Mitropolie a Olteniei, Arhiepiscopia Craiovei.

La 30 noiembrie 1939 a fost ales primul mitropolit al nou înfiinţatei Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, în persoana I.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu, fost episcop al Huşilor, născut la 20 februarie 1889 în comuna Slătioara judeţul Romanaţi.

Biserica mitropolitană de astăzi deţine vechi şi valoroase odoare. Un vas bizantin din sec.al 9-lea, găsit în zidăria vechii biserici demolate, vas care vine să confirme bisericilor ce dăinuiseră pe acest loc. Deci se poate visa la biserici de lemn ce au avut rădăcini pe locul sfânt al catedralei de astăzi în secolele 9 sau 10. Deci în preajma ei se calcă peste urme şi umbre mai vechi de un mileniu.

Din vechea biserică ctitorită de Matei Basarab s-a mai păstrat un medalion în frescă, reprezentând pe Sfântul Dumitru, medalion ce se află adăpostit şi expus în Muzeul Olteniei. Tot acolo se mai păstra, în 1940, crucea de pe vechea clopotniţă a bisericii, demolată în 1889. Ea este reprezentată în Anuarul Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului din anul 1940, lucrare care cuprinde şi alte multe date.

In ceea ce priveşte arhitectura actualei biserici Sfântul Dumitru, arhitectul Emile-Andre Lecompte du Nouy a înlăturat zidurile de spijin ce întrerupeau arcaturile, veritabile „contre-fort”-uri în stil gotic, zidiri care nu corespundeau arhitecturii din Muntenia.

Emile-Andre Lecompte du Nouy, spunea Revoil, nu s-a mărginit la o imitaţie servilă, ci a urmat exact planul primitiv şi a reprodus linile generale, proporţiile, amănuntele, combinând şi amalgamând aceste elemente potrivit exigenţelor cultului zilei de azi. Revoil a adăugat că în starea în care se afla biserica cea veche nu mai permitea repararea, ci s-a impus refacerea totală.

Profesorul Al.Tzigara – samurcaş, om de cultură şi director al Fundaţiei Universitare Carol I, aprecia, într-o conferinţă ţinută la Craiova la 12 martie 1922, că biserica Sfântul Dumitru este „un adevărat Parthenon al Olteniei”.

Prin organizarea de astăzi Mitropolia Olteniei cuprinde: Aehiepiscopia Craiovei care acoperă judeţele Dolj şi Gorj, Arhiepiscopia Râmnicului, Episcopia Severinului şi Strehaiei (judeţul Mehedinţi), Episcopia Slatinei şi Romanaţilor (judeţul Olt). Arhiepiscopul de Craiova deţine şi demnitatea de mitropolit. Arhiepiscopia Craiovei s-a menţinut la Craiova din anul 1947, iar Mitropolia Olteniei, din anul 1949.

Emile Menpiot, unul dintre cei doi pictori ai locaşului reclădit de Carol I-ul, a făcut copiide pe picturile bisericii care s-a demolat între anii 1887-1889. Arhitectul francez Emile-Andre Lecompte du Nouy a venit în Romania în 1875, iar Emile Menpiot în 1888, tocmai la timp pentru a salva prin schiţe decoraţia medievală a bisericii. Emile Menpiot a trăit între 1858-1945 şi a ales ca patrie de adopţie Romania. A pictat la Curtea de Argeş biserica Domnească şi mănăstirea, apoi bisericile Sfântul Nicolae şi Trei Ierarhi, din Iaşi, iar în final biserica Sfântul Dumitru de la Craiova. Aici lucrările le-a început în 1907, iar intrarea României în primul război mondial, în 1916, l-a prins încă pictând. Căsătorit cu o ieşeancă, în 1916 a plecat în Franţa. La reîntoarcere şi-a reluat activitatea pe fondul multor neajunsuri legate de unele degradări ale picturilor  realizate anterior şi de baza materială. A murit pe pământ românesc, în comuna Pârscov, din judeţul Buzău, la 17 ianuarie 1945.

A mai lucrat la Bucureşti o anumită perioadă, realizând schiţe şi alte lucrări de birou, atunci când nu picta biserici. El a realizat copii la scară, după o mulţime de picturi româneşti vechi în frescă. Copiile lui denotă cunoaşterea de fond a principiilor decoraţiunii arhitecturale româneşti: perspectiva, utilizarea volumelor, valorificarea spaţiului, amplasarea personajelor, etc. Toate aceste elemente dovedesc o familiarizare strânsă cu arhitectura religioasă română şi cu desenul decorativ.

Menpiot a lăsat moştenire multe mape cu planşe privind copiile de pe vechile picturi în frescă, cu adnotări personale, Au fost copiate, la timp, şi picturile bisericii Sfântul Dumitru, mapele aflându-se la Mitropolia Olteniei. Pe această cale a realizat un act de mare cultură pentru România.

Se spune într-un articol din revista lunară „Mitropolia Olteniei” că Menpiot a realizat copii de frescă şi în biserica, azi dispărută, „Trei Fântâni”, din preajma oraşului. Totodată a făcut copii şi după picturile bisericii Sfântul Nicolae Gănescu – Episcopia – acestea devenind o sursă unică de informaţii despre acel locaş dispărut şi el tot la sfârşitul sec.al 19-lea. Peste tot a copiat şi inscripţiile chirilice, chiar dacă nu le înţelegea. Pentru traducere, făcea apel la românii de cultură.

Dacă înainte de demolarea bisericii Sfântul Dumitru, pictorul francez n-ar fi făcut copiile frescelor nu s-ar mai fi cunoscut multe despre ea, despre arta veche românească şi nici nu s-ar ştiut cine şi-a pictat chipul în calitate de ctitor, după reparaţiile întreprinse edificiului. Prin această fericită contribuţie a lui Menpiot s-au păstrat schiţele tuturor picturilor care interesează, precum şi cele din alte vechi biserici. Ele sunt cuprinse în şapte caiete: 1- Figures seules, Pretres – diacres; 2- La liturgie; 3- Medaillons; 4- Scenes diverses; 5- Vie de la Vierge; 6- Guerriers; 7- Vie du Christ.

Caietul al 6-lea, „Războinicii”, cuprinde nouă planşe care prezintă ctitorii: 1 şi 2 - Matei Basarab şi Doamna Elina; 3- Pan Mihai Cantacuzino biv vel Spătar; 4 şi 5- Pan Mihai paharnic şi păniţa Marica; 6 şi 7- Pan Constantin Argetoianul paharnic şi păniţa Bălaşa; 8 şi 9- Pan Nicola Slătinean şi păniţa Bălşica; 10şi 11- Pan Constantin Argetoianu cu biserica în palme şi păniţa lui Mariia; 12 şi 13- pan Milcu Filişi[a]n medelnicer şi păniţa lui; 14, 15 şi 16- Constantin Obedeanu stolnic, jupâniţa Stanca Obedeanca , Petru Obedeanu; 17, 18, 19, 20, 21, 22- Coconi şi cocoane din familia Petru Obedeanu vel Spătar; 23 şi 24- Parthenie  episcop Rîmnic şi Dositheu monah- Brăiloiu.