CRAIOVA - MAHALAUA SF. DUMITRU

Arealul comercial cu tradiţie istorică al fostei pieţe Elca, supranumită după 1900 „Piaţa Veche”, a fost zona cu popularea cea mai intensă încă de la începuturile oraşului.. Aici s-a concentrat locuirea şi comerţul vremurilor vechi, loc care asigura condiţii favorabile, cu surse de apă şi cu o poziţionare scutită de vânturi, într-o depresiune naturală ce se observă şi în zilele noastre. Arealul nu şi-a pierdut importanţa de locuire şi comerţ nici după construirea, în apropierea sa, în 1700, a Hanului Hurez şi nici după extinderea „bolţilor” negustoreşti şi a tarabelor provizorii în lungul „Uliţei Principale”, uliţă ce urma traseul de astăzi al străzilor Madona Dudu (Maxim Gorki), Lipscani (30 Decembrie), Alex. Lahovari (România Muncitoare).

S-a menţinut continuu drept zonă de mare importanţă comercială, socială, politică şi de locuire.a târgului şi apoi a oraşului. Având ca obiectiv central biserica venerabilă Sfântul Dumitru, numită şi „Băneasa” într-o anumită perioadă şi „mănăstirea domnească” în altă perioadă., perimetrul a primit încă de la începuturi denumirea de Mahalaua Sfântul Dumitru. Ea este cea mai veche locuire şi mahala a oraşului, aciuită în valea Elca şi de jur-împrejurul bisericii parohiale, la rândul ei cea mai veche şi reprezentativă din oraş.

Celelalte mahalale, pe măsură ce s-au născut, au creat necesitatea ridicării câte unei alte biserici parohiale. Fenomenul s-a petrecut şi invers, adică odată cu ridicarea unei biserici s-au aciuit în jurul ei locuinţe ce au întocmit, cu încetul, o mahala. Totdeauna bisericile vechi române au fost ridicate de „feţe” boiereşti, de stăpânitori de moşii, aşa că ele aveau un caracter de proprietate particulară. Abia prin sec.al 18-lea s-au înălţat prin oraşe şi locaşuri datorate unor asocieri de negustori cu dare de mână, sau a unor breslaşi. Toate bisericile ce pot fi amintite în istoria Craiovei s-au născut la distanţă mare în timp faţă de bătrâna oraşului biserica domnească Sfântul Dumitru. De aceea toate mahalalele târgului nu se compară prin venerabilitate.

Mahalaua Sfântul Dumitru se întindea, spre nord, până la Hanul Hurez, adică pe aliniamentul de azi al străzii Madona Dudu, la sud până dincolo de actualul B-ul Ştirbei Vodă (fost B-ul Convenţiunii, apoi Alexandru Ştirbei şidupă 1948, B-ul 23 August), la est până la Uliţa Mare (str. Unirii), iar la cest până la bălţile dinspre lunca Jiului. Cele din urmă erau nişte locuri joase, cu bălţi şi mlaştini care înconjurau şi chiar limitau oraşul dinspre apus, pe traiectul unui vad mai vechi al Jiului.

Cu timpul limita de apus a mahalalei şi, ca atare, a oraşului s-a extins cu noi locuinţe şi uliţe de oameni sărmani, care împingeau, pas cu pas, bălţile şi păpurişul, luptându-se cu inundaţiile periodice, cu ţânţarii, cu muştele, cu şerpii de apă şi cu broaştele orăcăitoare. Odată cu asanarea întreprinsă în sec.al 19-lea, prin construirea în apusul oraşului a unui mare !canal colector”, canal de desecare, toată aria din apusul Craiovei, spre Jiu, a devenit construibilă, chiar dacă avea apa freatică foarte ridicată.

 Locuitorii cei noi ai acestei întinse zone s-au ataşat, pe de o parte parohiei Sfântul Dumitru, iar pe de alta parohiilor Dud (Maica Precista ot Dud) dau Sfântul Nicolae Dorobănţia.

Prima consemnare a mahalalei Sfântul Dumitru apare la18 Ghenar 1835 (ianuarie) în Arhivele Statului- Bunuri Publice – condica 26. Consemnarea se afla în „Catagrafia plăşii oraşului Craiovii, capitala judeţului Doljiu. Catagrafia enumera mahalalele, numărul locuitorilor, numele moşiilor, bisericile cu hramul lor, preoţii timpului, diaconii şi ţârcovnicii. (Publicată în Arhivele Olteniei Nr. 53 / 1931). In catagrafie se numea mahalaua Sfântul Dimitrie, cu 93 de familii aparţinătoare. Tot în acea catagrafie mahalalele Dud şi Sfântul Nicolae Dorobănţia apăreau cu numai 25, respectiv 40 de familii aparţinătoare. Din acea statistică se observă importanţa şi mărimea mahalalei Sfântul Dumitru, mahala ce întrunea un număr cu aproape o dată şi jumătate mai mare dev familii faţă de celelalte două mahalale vecine, luate la un loc.

Sigur că în statistica respectivă se luau în consideraţie numai locuitorii „birnici” şi de religie ortodoxă. La aceştia se adăugau în număr mare familiile de”nebirnici”, mulţime de slugi şi de ţărani care lucrau pe la curţile orăşenilor mai bogaţi, sau la curţile boierilor ce locuiau la oraş numai în anumite perioade. Se adăugau locuitorii străini nebirnici, sau în trecere, precum şi pecinginea ţiganilor robi.

Trei ani mai târziu a apărut o nouă statistică a Craiovei : „potrivit cu aşezarea cinstitei comisii catagraficeşti”, în care mahalaua a apărut cu numele de „Mahalaua Mănăstirii domneşti”, cu un număr de 122 de familii de „dajnici i boieri”. Această denumire a mahalalei a apărut şi s-a transmis în timp, deoarece Biserica Sfântul Dumitru a avut rang de biserică domnească de pe timpul lui Neagoe Basarab, a cărui mamă, Neaga, era o Craiovească. Locaşul s-a mai numit „mănăstirea domnească” deoarece după reconstruirea de către domnitorul Matei Basarab acea mulţi slujitori, acareturi şi avere lăsată de neamul Basarabilor.

La începuturi, fiind concentrarea de locuire de cea mai mare importanţă, mahalaua concentra cele mai multe case ale boierilor de vază, cu demnităţi în „divanul” băniei. Aici s-au ridicat şi venerabilele „Case băneşti”, case din proprietatea primilor bani ai Olteniei, boierii Craioveşti. Acolo unde locuiau Banii îşi avea sediul şi instituţia „băniei” la începuturile dregătoriei.

Când s-a stins pe linie bărbătească familia primilor Bani, a Craioveştilor, sediul instituţiei s-a mutat în alte case boiereşti ale oraşului, case ale celor ce deţineau dregătoria. Atunci când Banii Olteniei nu au mai fost originari din ţinut, fiind numiţi de domnie pe perioade mai scurte, s-a ivit necesitatea ridicării unor clădiri domneşti, care să-i adăpostească pe aceştia, precum şi instituţia băniei. Ca urmare s-au ridicat „ casele domneşti”, undeva pe o poziţie dominantă, în apropierea a „Răscruciului Mare” de mai târziu, şi la răsărit de viitorul Han Hurez ridicat spre 1700. Casele domneşti şi Hanul Hurez au format un complex edilitar şi militar, căci la construirea Hanului Hurez s-a prevăzut această alăturare. Ele au fost „surori” până în sec.al 19-lea, când au intrat împreună în ruină şi tot împreună au devenit amintire.

Acele „Case domneşti” ce au dăinuit în „buricul” oraşului în devenire ]n apropierea imediată a intersecţiei stradale celei mai reprezentative, cea a  principalelor axe de locuire şi activitate cotidiană, intersecţia dintre Uliţa Mare şi Uliţa Principală. „Casele domneşti” s-au mai numit şi „Case băneşti” prin tradiţie. De multe ori s-a făcut confuzie între casele vechi ale „Banilor” Craioveşti, încă existente, şi cele ataşate Hanului Hurez.

Casele Băneşti ale Craioveştilor au trecut de-a lungul timpului în posesia unor diverse alte personalităţi, incluziv în proprietatea domniei. Deasemenea, în lunga lor existenţă, de foarte multe ori vitregă, au adăpostit multe personalităţi şi instituţii.

Densitatea mai mare de locuire a mahalalei se afla în depresiunea Pieţei Elca, precum şi de jur-împrejurul său. Majoritatea construcţiilor erau negustoreşti cu anexe sau etaje de locuire. Materialul ce construcţie predilect în structură era lemnul de esenţă tare, fasonat de obicei pe suprafeţele exterioare. Pereţii se completau cu paiantă, sau cărămidă nearsă peste care se adăugau straturi anuale de var. Cărămida arsă se folosea mai rar în „târg” la construirea integrală a caselor, dar se găsea curent la fundaţii şi pivniţe(beciuri). In pivniţe se putea găsi şi cărămidă recuperată din vechile zidiri romane de la Mofleni, din pierdutul castru roman Pelendava.

Piatra era rară prin zonă, aşa că apărea numai la casele boiereşti pentru fundaţii şi ancadramente de uşi şi ferestre zăbrelite. Piatra mai era adusă de unii negustori cu dare de mână, pentru amenajarea unor beciuri trainice.

Clădirile aveau o aşezare dezordonată în raport cu uliţa sau spaţiul rezervat comerţului, nerespectând nici un aliniament, nici o ordine. Din dorinţa de a avea o aşezare cât mai centrală, sau mai apropiată de centrul pieţii, sau al uliţei comerciale, proprietarii îşi ridicau casele cu prăvălii, strivite unele în altele, folosind orice mică suprafaţă disponibilă şi oricât de îngustă. Condiţia rămânea aceea de a avea deschidere la uliţa comercială. Acoperişuri din olane apăreau foarte rar, majoritatea fiind confecţionate din şindrilă sau chiar din paie, ceea ce nu era o raritate pentru Europa acelor timpuri, dar nici o fală.  Inghesuirea extremă a caselor din târg se constituia într-un pericol permanent de dezastre prin incendiile care se extindeau rapid. Incendiile erau de neoprit până nu se transforma totul în scrum.

Craiova era înconjurată de păduri seculare de stejar  şi alte foioase tari. Pădurea pătrundea până în inima „târgului”. In momentele de  restrişte, care se iveau destul de des, locuitorii se refugiau, să-ţi salveze vieţile şi parte din bunuri, prin desişul pădurilor din împrejurimi. In acele păduri întinse până la Dunăre creşteau anual în libertate mii de turme de porci domestici, a căror carne nu interesa pe turcii islamici. Porcii nu necesitau nici o îngrijire peste an. Toamna, oltenii le adunau şi le aduceau în ogrăzi pentru hrana de iarnă, fără frică că li se va cere vreun  bir pe ei şi nici că vor fi jefuiţi de bandele de soldaţi turci ce treceau Dunărea pentru jafuri fără ştirea conducerii centrale.

Târgul acesta de câmpie, înghesuit într-o vâlcea şi la margine de păduri seculare, construit aproape în totalitate din lemn, şindrilă şi paie, lipsit de orice zid, sau fortificaţie de apărare, nu asigura nici o protecţie locuitorilor săi neînarmaţi, sau sumar înarmaţi. Nu este de mirare că a devenit des ţinta unor invazii turceşti, sau chiar a unor razii tătare, care lăsau în urma lor numai scrum şi semnele jafului sălbatic. Târgul ar fi trebuit să fie protejat de armatele domneşti sau băneşti, dar aceasta s-a întâmplat foarte rar după instalarea domniilor fanariote, pe când oastea ţării fusese practic desfiinţată,â şi redusă la cete de mercenari ale domniei şi ale marilor boieri.

După trecerea devastărilor şi a jafurilor refacerea târgului Craiovei păstra mult timp amprenta provizoratului, sărăciei şi chiar a mizeriei. Despre o oarecare apărare a aşezării nu s-a putut vorbi decât după primele două decenii ale sec.al 19-lea, când s-au înfiripat primele formaţiuni ostăşeşti autohtone din resturile unităţilor de panduri de după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. In acea perioadă s-au închegat formaţiuni armate cu mare grad de independenţă, care sub comanda câte unui şef acţionau în confruntări pe care le considerau necesare, fără vreo coordonare de la domnie sau de la bănie. Erau, practic, nişte bande armate cu grad mare de independenţă, dar care purtau idealuri naţionale şi anti-fanariote, bande care făceau legea în Oltenia, o lege care nu excludea exterminarea bandiţilor şi jefuitorilor locali.

In afara zonei sale centrale comerciale, oraşul de la trecerea dintre sec.al 18-lea  şi al 19-lea era rarefiat pe suprafeţe întinse, cu spaţii mari între mahalale şi clădiri. Curţile boiereşti şi ale altor proprietari cu mai puţină vază, se întindeau larg şi dezordonat orientate, cu împrejmuiri naturale vegetale (mărăcinişuri, rugi de mure sau arbori sălbatici. Foarte rar proprietăţile era demarcate cu ziduri de diverse înălţimi din bolovani de râu şi spărturi de piatră. De cele mai multe ori hotarele dintre proprietăţi erau însemnate de pari groşi şi movile de pământ pe la colţuri.

Drumurile prăfoase, sau mocirloase, şerpuiau printre grădinile întinse ca nişte moşii intravilane, moşii care au împiedicat mult timp sistematizarea stradală a Craiovei. Rarefierea proprietăţilor a împiedicat trasarea unei reţele raţionale de uliţe, precum şi amenajarea, mai timpurie, a scurgerilor, a eliminării gunoaielor şi de alimentare modernă cu apă. Numai ploile puternice, cu debite mari, erau cele ce făceau o mare parte din curăţenia târgului, prin antrenarea în şleaurile şi viroagele naturale ce traversau locuirile, a gunoaielor de tot felul şi a mortăciunilor aruncate de locuitori direct în drum.

Rarefierea edilitară se manifesta şi în mahalaua Sfântul Dumitru, unde concentrarea edilitară din zona pieţei Elca contrasta cu spaţiile vaste din sudul şi vestul zonei.

Biserica Sfântul Dumitru, împreună cu acareturile şi chiliile sale, dispunea de un teren larg şi împrejmuit pe o terasa dominantă. Pe aceeaşi terasă, dar mai spre sud ce aflau „Casa Banilor” întemeietori de dregătorie, împreună cu acareturile gospodăreşti. De jur-împrejur, dar mai ales spre răsărit, adică spre actualul Hotel Minerva, cât şi spre sud, spre actualul liceu „Fraţii Buzeşti”, se ridicau în mijlocul unor terenuri întinse casele unor proprietari avuţi de diverse ranguri.

Curtea viitorului voievod Mihai Viteazul, din vremea „băniei” sale la Craiova, s-a aflat pe proprietatea lui Mişu N. Popp, de la sfârşitul sec. al 18-lea şi pe locurile de alături, adică pe strada Ulysse Boldescu din 1923, ce se despărţea de Str. Sf.Dumitru, spre sud, cu puţin înainte de a se ajuge la curtea bisericii. Intre Str. Sf.Dumitru şi Str. Ulysse Boldescu se forma un triunghi stradal de mică suprafaţă, acoperit de vegetaţie şi pe care, mai târziu s-a aşezat pe un soclu bustul lui Mihai Vitezul. După 1923 Str. Ulysse Boldescu a fost rebotezată Str. Radu cel Mare. Mai târziu întreaga stradă ce cobora de la Hotel Minerva , Din str. unirii, spre biserics Sfântul Dumitru s-a numit integral Str. Sf. Dumitru, aşa cum s-a găsit până după 1948. Cu numele de Ulysse Boldescu a fost botezată actuala Str. Panait Moşoiu. Ulysse Boldescu, fost primar al Craiovei între anii 1890-1893 are un monument funerar distins şi remarcabil în Cimitirul Sineasca.

Casele care au servit drept curte viitorului domnitor al tuturor românilor s-au aflat la est şi sud-est de biserica Sfântul Dumitru, în nişte case boiereşti arătoase dispărute de mult, da care nu s-a mai făcut amintire în documente ulterioare. Pe o schiţă din 1780 privind zona nu sunt trasate fostele ziduri ale caselor „Viteazului”. Se poate presupune că ele ar fi acoperit actuala Str. Sf. Dumitru şi, probabil, actualul scuar triunghiular ce desparte în două respectiva stradă la apropiere de curtea –grădină a bisericii, scuar pe care se află plasat, aşa cum am apus, soclul cu bustul Domnitorului întregitor de neam. In documentele sfârşitului de sec. al 18-lea despre acele locuri ale scuarului amintit şi despre cele apropiate se vorbeşte ca despre „ locul cotropit de dascălul Vasile”.

Şederea lui Mihai Viteazul la Craiova a fost scurtă şi legată de mahalaua Sfântul Dumitru, dar rezultă că nu a locuit în „Casele Băniei” cele ale Craioveştilor şi nici în alte „Case domneşti”, care încă nu fuseseră construite. Erau anii 1952-1593.

La poalele dealului pe care domină biserica Sfântul Dumitru, în partea de apus se aflau „ cele şapte fântâni”. Acestea erau şapte izvoare foarte necesare locuitorilor mahalalei, precum şi negustorilor ocazionali, veniţi cu animale de povară, sau pentru vânzare în obor. Mai sus, în depresiunea Elca, aflată la o altitudine ceva mai ridicată, se mai găsea încă un izvor renumit, „Izvorul Purcariului”, captat în „Fântâna Purcariului”. Fântâna a rezistat până în zilele noastre, deşi nu mai dă o apă potabilă, dar este păstrată ca monument istoric cu trăsături nevoiaşe.

„Cele şapte fântâni erau orânduite pe două nivele, patru se aliniau jos şi celelalte trei ceva mai sus. Apa de la toate cele şapte izvoare se scurgea spre apus în şleaul cel mare ce venea tocmai din Valea Vlăicii, şleau ce urma traseul actual al Str.Bibescu (fostă Str. 10 Mai  continuată cu Str. Abatorului şi fostă sub comunism Str. 7 Noiembrie). In „visteriile” acestor fântâni s-au găsit cărămizi romane, aduse de la castrul Pelendava de lângă satul Mofleni.

Cărămizi romane s-au găsit şi cu ocazia unor demolări întreprinse după cutremurul din 1940, pe strada A.I.Cuza în zidurile unei clădiri bătrâne de pe anul 1826. (vezi articolul Mahalaua Episcopia - evoluţii sec. 19-20). Se poate presupune că multe cărămizi romane au intrat şi trupul unor construcţii din Mahalaua Sfântul Dumitru, unele fiind găsite, prin 1936, de C.S. Nicolăescu Plopşor chiar pe sub strada prăfoasă Sf. Dumitru. Fiind mahalaua cea mai veche era normal să fie  şi prima beneficiară a cărămizilor cu însemnul MN al legiunii auxiliare romane cantonată la Răcari.

„Cele şapte fântâni” au fost refăcute pe la jumătatea sec. al 19-lea, lăsându-se în funcţiune numai două, prin redistribuirea izvoarelor într-un debit mai mare. De atunci s-au numit şi „Fântânile de sub Sfântul Dumitru”.

Există o schiţă a zonei înconjurătoare a bisericii Sântul Dumitru şi „Casei Băniei” din anul 1780. In ea se observă în primul rând delimitarea cu gard a terenului aparţinător bisericii de cel al  „Casei Băniei”, cu toate că şi aceasta  aparţinea la acea dată tot Episcopiei Râmnicului. In schiţă sunt date şi dimensiunile incintei îngrădite a „Casei Băniei”, rezultate în urma unor măsurători executate de nişte persoane cu prestanţă ale oraşului.. La nord 49 de stânjeni, la sud 45 de stânjeni, la est 55 de stânjeni, iar la vest 60 de stânjeni – curte cu forma unui patrulater neregulat şi laturi uneori frânte.

In schiţă se remarcă de asemenea traseul drumului de la răsărit de biserică şi de „Casa Băniei”. Acel drum nu urma actualul traseu al Str. Matei Basarab, care trece astăzi la răsărit de cele două monumente, urmând o direcţie nord-sud. Pe atunci drumul respectiv se înscria pe un unghi rotunjit spre răsărit, adică spre actualul Hotel Minerva, trecând pe lângă un teren de formă triunghiulară. Terenul de formă triunghiulară se alătura terenului „Casei Băniei”. El corespundea actualului scuar triunghiular din dreptul Str. Sf.Dumitru (fostă Grigore Preoteasa).

Astăzi acel teren triunghiular se observă uşor şi este detaşat de împrejurimi.. El are baza spre Str. Matei Basarab, iar vârful  spre Hotel Minerva. Vârful dinspre Str. Sf.Dumitru (fosta Grigore Preoteasa) desparte două străzi scurte. Una se prelinge spre nord-vest, spre piaţa Elca, iar cealaltă se duce spre sud-vest, spre liceul „Fraţii Buzeşti”. Amândouă intersectează Str. Matei Basarab de o parte şi de alta a „Casei Băniei”, dar nu simetric. In 1780 cele două străduţe aveau cam aceleaşi direcţii, dar cu toate că ocoleau terenul triunghiular se numeau ambele „Uliţa Mare”, asemănător cu Str. Unirii.

In 1925, strada care cobora dinspre Str. Unirii , împreună cu străduţa ce conducea spre partea de apus a piaţei Elca, se numeau unitar Str. Sf. Dumitru. Acea stradă cotită spre nord continua până la intersecţia cu Str. Madona Dudu. Era vorba de o stradă cu traseu arcuit de la Uliţa Mare (Str. Unirii, din dreptul viitorului Hotel Minerva) până la Str. Madona Dudu. Tronsonul ce vira spre liceul „Fraţii Buzeşti” se numea Str. Radu cel Mare până ce intersecta B-ul Convenţiei, în faţa viitorului liceu „Fraţii Buzeşti”. Dincolo de intersecţia lui cu bulevardul se deschidea, în 1925, Str. Nouă, stradă care limita la apus liceul.

Mai devreme, prin 1923, după cum am spus, Str. „Radu cel Mare” se numise Str. Ulysse Boldescu. Ulterior, fostul primar a dat numele său străzii care se numeşte astăzi Panait Moşoiu, aceea ce coboară din faţa Teatrului Naţional spre „Răscrucii Mici”, adică spre piaţa şi strada Buzeşti de astăzi (fostă Karl Marx).

Intre 1925 şi 1934 o porţiune din fosta Str. Radu cel Mare, cea cu axa sud-nord şi o porţiune din Str. Sf. Dumitru, cea care venea de la Madona Dudu spre biserica Sf. Dumitru, cu o axă nord-sud, s-au unit formând Str. Matei Basarab. Porţiunile lor dinspre Str. Unirii au revenit actualei Str. Sf. Dumitru, astfel că până după 1948 toată strada ce cobora dinspre Hotel Minerva spre „Casa Băniei” şi biserica Sfântul Dumitru s-a numit numai Str. Sf. Dumitru (Grigore Preoteasa), incluzând cele două tronsoane ce mărgineau suprafaţa triunghiulară decare s-a mai vorbit.

Revenind la terenul triunghiular din preajma „Casei Băniei”, trebuie spus că în măsurătoarea din 5 decembrie 1780 sete înscris pe schiţă ca „loc cotropit de dascălul Vasile”, adică de un slujitor al bisericii-mănăstire Sfântul Dumitru.. In acest fel nu se recunoştea proprietatea „Casei Băniei” sau a bisericii asupra lui.

 La miazăzi de terenul „Casei Băniei” se menţionează pe schiţă „locul Paharnicului Fota Vlădoianul” cu poziţionarea unor clădiri pe suprafaţa lui. Intre terenul „Casei Băniei” şi locul caselor paharnicului Fota Vlădoianul se strecura un drumeag, numit pe schiţă „Drumul ce coboară la fântâni”. Acela se afla cam pe traseul actualului bulevard Ştirbei Vodă (fost 23 August) şi din el trebuia cotit spre nord pe sub „Casa Băniei” şi pe sub Biserica Sfântul Dumitru (adică pe la vest de ele) pentru a ajunge la fântâni (la „Cele şapte fântâni”).Existanţa acelui drumeag confirmă o locuire spre răsărit, adică spre liceul „Fraţii Buzeşti” şi spre actuala Poştă Centrală, aflată pe aliniamentul cel vechi al „Uliţei Mari”.

După mai bine de un secol acel drumeag s-a lărgit şi a devenit mai circulat. Pornea din Uliţa Mare şi cobora spre terenurile joase şi inundabile ce se întindeau prin lunca de atunci spre vadul Jiului. Avea o direcţie est-vest şi deşi nu avea o lărgime de bulevard, mai ales pe tronsonul nordic s-a numit succesiv: B-ul Convenţiei, B-ul Alexandru Ştirbei (harta 1925 şi harta 1947), apoi B-ul 23 August, după 1948 şi a reajuns, în 1990, B-ul Ştirbei Vodă. Pe colţul de sud cu Str. Unirii s-a construit palatul PPT (Poşta, Telegraf, Telefon) după anul 1900. Pe colţul de nord s-a ridicat o frumoasă proprietate Argetoianu, devenită mult timp locaţia „secţiei financiare” prin regimul comunist şi, după 1990, sediu al Direcţiei de Finanţe Publice Dolj. Ulterior, aparţinând Primăriei, a devenit sediu al „Ofiţerului Stării Civile” şi locaţie pentru celebrarea căsătoriilor după 2005.  

La răsărit de terenul „Casei Băniei”, despărţită de o porţiune de drum din Uliţa Mare (căci aşa se numea atunci Str. Sf. Dumitru, considerându-se unită cu adevărata Uliţă Mre) se afla „Curtea Slugerului Costache Pandia”, curte foarte întinsă, ce ţinea de la Str. Elca (fostă Krasnoff) până Spre actualul liceu „Fraţii Buzeşti”.

Pe acel loc s-a construit Hotelul Armatei, pe latura de sud a Str. Sf. Dumitru, hotel dat în folosinţă în 1989. Pe vasta suprafaţă s-a construit şi se mai află încă clădirea căminul preoţesc „Renaşterea”, inaugurat în noiembrie 1934, cu faţa la Str Matei Basarab. Porţiunea din terenul de vis-a-vis de liceul „Fraţii Buzeşti” l-a ocupat de Spitalul şi Policlinica CFR încă înainte de cel de al doilea război mondial. Spitalul a fost modernizat sub regimul comunist, prin construirea unor clădiri noi, dintre care cea mai reprezentativă, cu patru etaje înalte, Policlinica, este vecină cu liceul..

Curtea slugerului ocupa, în 1780, tot terenul de la Str. Sf. Dumitru până la fostul Hotel Geblescu (Hotel Bucureşti până după cutremurul din 1977) şi până la  B-ul Ştirbei Vodă (fost 23 August). In vasta curte a slugerului erau schiţate, în 1780, câteva clădiri, fără a li se preciza identitatea. Hotel Geblescu, s-a aflat pe colţul de sud al intersecţiei  Str. Sf. Dumitru cu Str. Unirii şi vis-a-vis de Hotel Minerva, în diagonală, adică pe latura de sud a Str. Sf. Dumitru.. Lângă el, strâns lipit şi spre vale, adică spre „Casa Băniei”, s-a construit, în anul 1975, un bloc „cutie de chibrituri”, ca sediu al Uniunii Judeţene a Cooperativelor Meşteşugăreşti din Dolj (UJCM), bloc destinat în principal birourilor, dar şi unor spaţii de lucru şi unor magazine la parter. Pentru a nu semăna cu o insipidă clădire administrativă de fabrică a fost placat ecterior cu mozaic mărut industrial. Blocul este lipit de fostul hotel Geblescu, spre apus şi spre vale. Are vitrine atât spre Str. Sf. Dumitru, dar puţin şi spre apus, cu orientare către biserica Sfântul Dumitru. Mai la vale, spre vest s-a construit, în anii 1988-1989, „Hotelul Armatei”. In anul 1990 nu era încă dat în folosinţă total. Se lucra la interior şi se exploatau numai restaurantul de la parter şi crama de la demisol. Se intra numai cu legitimaţie militară, sau numai invitaţi de militari. Repede acest protocol a devenit desuet şi s-a dat drumul la „liber” şi la nunţi sau petreceri de orice fel. Romania intrase în epoca oricăror posibilităţi şi a oricăror „interese”.

Schiţa din 1780 are consemnată str. Elca de mai târziu, precum şi clopotniţa bisericii Sfântul Dumitru, la sud-vest de biserică. Pe lângă ea cobora drumeagul ce ducea la „Cele şapte fântâni”, cuprinse şi ele în schiţă. In 1925 Str. Matei Basarab nu exista, în schimb în 1934 ea conducea de la liceul „Fraţii Buzeşti” spre piaţa Elca şi spre intersecţia cu Str. Madona Dudu. Inseamnă că sistematizarea stradală din zonă s-s realizat între 1925-1934, mai precis în 1932.

Trasarea Str Matei Basarab a tăiat mult din terenul „Casei Băniei”, consemnat în 1780. Inainte de 1932 strada nu purta acest nume. Se numea Str. Sf. Dumitru de la intersecţia cu Str. Madona Dudu şi până la Str. Unirii, în dreptul hotelului Minerva. Dinspre Madona Dudu urma pe un traseu nord-sud până după piaţa Elca şi în dreptul altarului bisricii Sfântul Dumitru cotea spre răsărit, adică spre Minerva. Un alt tronson al ei era cel format din Str. Radu cel Mare care urma un traseu invers, dinspre liceul „Fraţii Buzeşti” spre nord, spre „Casa Băniei”, aşa cum se explică în alt paragraf..

Totodată trebuie amintit că în 1947, scuarul triunghiular din faţa „Casei Băniei” era şi el secţionat la mijloc (pe harta din 1947). In acea situaţie Str. Sf.Dumitru se despărţea la un moment dat în trei braţe, cele două laterale amintite anterior şi unul drept spre intrarea în grădiniţa ce desparte „Casa Băniei” de biserica Sfântul Dumitru.

In harta din 1925, la nord-cest de biserica Sfântul Dumitru, în valea „celor şapte fântâni”, este marcată moara „Centrală”, de pe strada Abatorului (stradă ce continua Str. 10 Mai). Acea moară a avut probabil o tradiţie în oraş, dar prin 1950 nu mai exista. Harta o plasa mai la nord de „cele şapte fântâni”, fântâni care rămăseseră numai două după reamenajările din 1850. Există o fotografie executată înainte de 1889, deci înainte de demolarea vechii biserici Sfântul Dumitru, fotografie în care se observă şi cele două fântâni . Acelea aveau zidărie şi un plan patrulater. Una era acoperită cu solzi de tablă pe un acoperiş cu patru laturi. Cealaltă avea un acoperiş piramidal, executat din cărămidă şi acoperit cu tencuială. In fotografie cele două fântâni apar prost întreţinute şi fără pavaj înconjurător. Fotografia executată dinspre fântâni spre biserica în paragină, prezintă o împrejmuire înaltă de scândură şi o magazie tot părăginită, exact in faţa intrării în biserică. Spatele ei este îndreptat spre vest.

Tot în harta din 1925, „Casa Băniei” se găseşte încadrată, spre răsărit şi apus de două clădiri despre a căror utilitate nu se ştie nimic, dar care formau cu prima Seminarul „Sfântul Grigore Decapolitul”. Ocupau un plasament ceva mai la sud de „Casa Băniei”, aşa că trebuie să fi fost nişte acareturi, sau cămine.

Pe la apus de dealul bisericii Sfântul Dumitru şi al „Casei Băniei”, în 1925 trecea Str. Abatorului, stradă la un nivel mult mai scăzut faţă de Str. Matei Basarab. Nu departe spre nord de poziţia bisericii Sfântul Dumitru şi de „cele şapte fântâni”, ea continua Str. 10 Mai. Acea stradă 10 Mai venea tocmai din Str. Brestei ( pe atunci Str. Popa Farcaş între Valea Vlăicii şi grădiniţa Mihai Bravu), din apropiere de Valea Vlăicii. Strada Abatorului, după ce trecea pe lângă „Casa Băniei” intersecta B-ul Alexandreu Ştirbei (fost 23 August) şi continua spre sud, sud-est până intersecta Str. Unirii puţin mai la nord de intersectarea aceleia cu Str. Tabaci. Aceasta în harta oraşului din 1925.

In harta din 1947 Str. Abatorului a constituit terminarea străzii Calomfirescu până la intersecţia cu B-ul Alexandru Ştirbei (fost 23 August). De la bulevard înainte, spre sud, sud-est, adică până la intersecţia cu Str. Unirii, la nord de intersectarea aceleia cu Str Tabaci, fostul tronson al Str. Abatorului s-a numit Str. General Haralamb (după 1948 s-a numit Str. Gheorghe Doja).

In 1947 intersectarea cu B-ul Alexandeu Ştirbei era puţin corectată, în sensul că Str. Calomfirescu, care venea dinspre şi pe sub biserica Sfântul Dumitru, intersecta bulevardul cu circa 30 de metri mai la vest, mai spre Jiu, decât Str. General Haralamb, al cărei traseu a fost şi el  ceva nai îndreptat şi paralelizat cu Str. Matei Basarab.

Strada Calomfirescu al cărei nume l-a luat un timp Str. Abatorului, pe porţiunea de la Str. 10 Mai, până la B-ul Alexandru Ştirbei, începea dinspre nord-vest, din apropiere de „Canalul colector”, între ieşirea Brestei şi ieşirea Bucovăţ, trecea pe sub dealul pe care se află biserica Obedeanu şi grădiniţa Mihai Bravu, ajungea pe sub biserica Sfântul Dumitru şi pe sub „Casa Băniei” la B-ul Alexandru Ştirbei. După proclamarea republicii, Str. Calomfirescu s-a numit Str. Câmpia Islaz  Era o stradă foarte lungă, cu un traseu sinuos prin partea se sud-vest a oraşului. Tot după 1948, Str. 10 Mai şi tronsonul din Str. Calomfiresu ce trecea pe sub biserica Sfântul Dumitru şi pe sub „Casa Băniei” au luat împreună numele de 7 Noiembrie, iar după 1990 pe cel de Bibescu.. Str. Bibescu, în 1990, porneşte tot din Str. Brestei, traversează Str Mihai ViteazuL, Str. Libertăţii, Str. Madona Dudu, trece pe lângă altarul bisericii Madona Dudu pe la răsărit, traversează Str. Câmpia Izlaz, ajunge la „Rotonda” intersecţiei cu b-ul „Luncii” (acum Ştirbei Vodă) şi continuă în cartierul Lascăr Catargiu până la o întâlnire cu Str. Râului. Str. Abatorului, care mărginea, spre vest, dealul bisericii Sfântul Dumitru şi „Casa Băniei”, face parte acum din ultima porţiune de sud a Str. Câmpia Izlaz, porţiune ce se încheie la intersectarea cu bulevardul Ştirbei Vodă, lângă grădiniţa „Casei Băniei”. (Sunt conştient că în toate amintirile şi precizările urbanistice sunt foarte necesare hărţile diferitelor etape urbanistice, sau nişte schiţe.) Pe lângă acest amalgam de străzi modificate, trebuie spus că din 1925, la vest de dispăruta Str. Abatorului, pe terenuri joase se înfiripau deja noi străduţe de oameni săraci, spre apus, spre lunca Jiului. Intr-acolo s-au întins până acum cartiere, care sunt atacate chiar şi de blocurile moderne de după 1990.

La începutul anului 1989, de la intersecţia străzilor 7 Noiembrie şi Câmpia Izlaz din zona fostelor „şapte fântâni” înspre intersecţia celor două cu B-ul 23 August (azi Ştirbei Vodă) exista o suprafaţă cu formă triunghiulară acoperită de locuinţe mici şi vechi. Str. Câmpia Izlaz intersecta bulevardul lângă grădiniţa „Casei Băniei”, iar Str. 7 noiembrie îl intersecta la „Rotonda”, cu fântână arteziană, dinspre lunca Jiului. In acest fel baza suprafeţei triunghiulare o constituia însăşi B-ul 23 August. Toată suprafaţa  a fost supusă demolărilor în acel an, trecându-se la ridicarea unor blocuri cu o arhitectură specială. Erau blocuri tip vilă cu numai câte două etaje şi cu acoperişuri cu şarpantă, ceea ce nu era obişnuit pe atunci. Construirea acelui mini cartier cu regim de înălţime redus s-a datorat, pe de o parte, terenului „slab”, fost mlaştină, dar şi datorită faptului că partea bulevardului 23 August dinspre stadionul „Tineretului” se construiseră în anii 60’ câteva de vile cu un singur etaj, destinate persoanelor din noua conducere oraşului. Noile  construcţii urmau a fi repartizate în 1990. Datorită bulversărilor din sfârşitul anului 1989, acele construcţii nu au fost terminate la termen şi nu au mai ajuns în folosinţa gratuită a celor ce fuseseră nominalizaţi. Intr-o Conferinţă de partid de la nivelul judeţului , ultimul Prim Secretar din regimul comunist, la Craiova, Ion Traian Ştefănescu, a spus răspicat că locuinţele din noul mini cartier vor fi repartizate unor oameni simpli şi meritoşi, nu „protipendadei” oraşului.

De menţionat că în 1989 latura de apus a Str. 7 Noiembrie a scăpat nedemolată. Strada se termina la „ Rotonda” cu fântână arteziană din B-ul 23 August. La capătul ei, pe colţul de vest, spre luncă, se deschidea, ca şi astăzi o mare suprafaţă virană. Prind spre apus se profila la circa 200 de metri silueta impozantă şi modernă a „Sălii Sporturilor”. Sala a folosit ani mulţi din deceniul opt şi ca mare sală de adunări politice, sau administrative, adunări conduse mai totdeauna de Comitetul Judeţean de Partid. Tot pe acel teren viran, dar mai la dreapta sălii, se amplasau  corturile de circ care veneau ocazional în Craiova. Terenul viran din faţa Sălii Sporturilor pînă în Str. 7 noiembrie a rămas mult timp neamenajat, abia spre sfârşitul anilor 80’ s-au trasat nişte alei sărăcăcioase şi s-au încercat unele decorări florare. Acum terenul este tot „pârloagă” deoarece în 1991 Sala Sporturilor a fost incendiată de nişte haimanale inconştiente şi de atunci se tergiversează reconstruirea ei după alt proiect. Zona este încă şantier de aproape două decenii.    

In mini-cartierul, pe latura de răsărit a Str. 7 noiembrie a mai rămas în picioare sediul „Intreprinderii de distribuţia gazelor”, la mijlocul distanţei dintre intersecţia cu str. Câmpia Izlaz (vârful triunghiului) şi B-ul 23 August. Era o clădire ridicată în anii 70’ cu un singur etaj şi plan de vagon. Pe deasupra clădirea nici nu era aliniată corespunzător faţă de axa şi direcţia străzii. Clădire fără nimic atrăgător, chiar urâtă. Soarta a lăsat-o în exploatare până în 2010, deşi întreprinderea de gaze şi-a construit un sediu magnific nu departe, pe aceeaşi stradă dar dincolo de „Rotonda” din B-ul Ştirbei Vodă (fost 23 August).

„Rotonda” de pe B-ul Ştirbei Vodă (fost 23 August) este un mare nod de circulaţie, un mare nod al reţelei stradale din zona vestică a oraşului. Are regim de sens giratoriu şi uneşte, în principal, B-ul Ştirbei Vodă (popular B-ul Luncii) cu bulevardul ce conduce spre sud la cea de a doua poartă a „Parcului Romanescu”, numit uneori şi „Parcul Bibescu”, apoi, sub regimul comunist „Parcul Poporului”.

Bulevardul s-a numit până în 1948, „Bulevardul de centură N.P.Romanescu”, apoi B-ul1 Mai până în 1990. A mai purtat câţiva ani după 1990 numele marelui patriot „Mareşal Antonescu”, dar diaspora evreiască a făcut multă vâlvă şi antifasciştii de ocazie, aşa că s-a revenit la numele de B-ul 1 Mai. Propaganda străină de denigrare a Mareşalului Antonescu s-a propagat în toată ţara, iar politicienii români s-au arătat slugarnici şi au şters toate redenumirile ce aminteau de acela. Craiova a fost printre ultimele oraşe care au renunţat la numele marelui om de stat şi patriot, dar să sperăm că nu pentru mult timp. Trecerea la vechea denumire a bulevardului, cea de 1 Mai s-a făcut pe nesimţite.

In intersecţia de la „Rotonda” mai intră şi Str. Câmpia Izlaz dinspre centrul oraşului, dar şi continuarea ei spre cartierul Lascăr Catargiu. De la ea pleacă spre lunca Jiului un adevărat bulevard Ştirbei Vodă cu patru benzi de circulaţie şi spaţiu verde pe mijloc. Pe porţiunea de stradă Câmpia Izlaz ce intră în cartierul Lascăr Catargiu s-a ridicat noul sediu supradimensionat al „Intreprinderii de gaze”, cu activitate lărgită mult după 1990.

Prin anii 50’ pe  centrul „Rotondei” s-a ridicat o fântână arteziană ca o ciupercă de beton, mai bine zis sub forma unui lighean cu picior cu ţeavă ţâşnitoare în mijloc. Jetul de apă aruncat în sus era anemic şi se revărsa numai într-o parte. Apa se  aduna în marele lighean de beton şi apoi ar fi trebuit să se reverse de pe circumferinţă. Execuţia a fost atât de proastă încât revărsarea se făcea numai pe un sector al circumferinţei, lăsând o impresie sărăcăcioasă şi de improvizaţie. De jur-împrejur fântâna era înconjurată de o suprafaţă circulară amenajată florar după posibilităţi. Datorită formei fântânii această intersecţie a fost numită „ la ciupercă” sub puterea comunistă, numire populară care mai este uzitată încă şi în 2010.

In anii 2006-2007, din iniţiativa primarului Antonie Solomon acea fântână arteziană a fost înlăturată şi înlocuită cu una amplă şi impresionantă. La aceasta jeturile dese de apă ţâşnesc de pe circumferinţă spre centrul unui mare bazin, formând o semi sferă sclipuitoare şi bogată. Noaptea fântână arteziană cea nouă poate fi luminată în diverse culori.

Pe Str. Matei Basarab, într-un loc viran de lângă piaţa Elca, pe colţul de nord-est, se piteşte la 50-60 cm sub nivelul terenului din jur „Fântâna Purcariului”. O inscripţie aminteşte că izvorul a fost amenajat în 1818 pe cheltuiala lui jupan Pavel Teodor şi cu osteneala lui Chir Mărin Bulugbaşa. Acesta din urmă trebuie să fi fost un negustor balcanic, aromân. Prezent fântâna este protejată şi este orientată spre Str. Matei Basarab. Pisania de piatră este prinsă în zidărie. Nu este un obiectiv care să atragă atenţia, mai ales că izvorul a secat şi numai uneori se mai scurge câte un firicel de apă nepotabilă.

Pe suprafaţa triunghiulară din dreptul intrării în parcul ce desparte biserica Sfântul Dumitru de „Casa Băniei”, suprafaţă a cărei bază se sprijină pe Str. Matei Basarab şi îşi orientează vârful spre răsărit, spre Hotel Minerva, s-a amplasat, în 1971, bustul lui Mihai Viteazul (1593-1601), ridicat pe un soclu şi înconjurat cu răzoare bine îngrijite de flori. Bustul a fost executat de Gir Rădulescu.

Platoul pe care se află biserica Sfântul Dumitru şi „Casa Băniei” se găsea, în 1932, în proprietatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. In acel an parlamentul a votat o lege din iniţiativă parlamentară, a senatorului I. Vâlcănescu, potrivit căreia ministerul amintit trebuia să cedeze gratuit şi fără nici o obligaţie Primăriei Craiova toate proprietăţile sale din zona Sf. Dumitru. Proprietăţile se refereau la tot terenul, cu biserica şi cinci imobile mari şi două mici. Terenul trebuia cedat pentru ca primăria să amenajeze un parc, drumuri şi alei, în jurul bisericii Sântul Dumitru, precum şi alte alei necesare parcului, până la extremităţile lui dinspre B-ul Alexandru Ştirbei şi dinspre vest, spre Str. Calomfirescu. Pentru amenajarea parcului, legea dădea dezlegarea dărâmării imobilelor, inclusiv a „Casei Băniei”, în anumite condiţii.

Din 1931 în „Casa Băniei” se înfiripase, prin începerea depozitării, secţiunea Craiova a Arhivelor Statului, prin insistenţa profesorului C.D.Fortunescu, care a devenit şi primul director al instituţiei. Profesorul C.D.Fortunescu a deţinut această calitate de la 1 aprilie 1932, dată de la care secţia Arhivelor Statului a devenit instituţie oficială şi bugetară. In lupta pentru încropirea arhivelor oltene, profesorul C.D.Fortunescu  a avut alături şi pe marele savant român Nicolae Iorga, care a exercitat presiuni personale la organele locale şi centrale.

In calitatea cea nouă, profesorul C.D.Fortunescu a întreprins demersuri ferme împotriva unei părţi a legii amintite şi a intenţiei Primăriei de a desfiinţa arhivele craiovene abia înfiinţate. Prin desfiinţarea Arhivelor Statului era ameninţată cu demolarea şi „Casa Băniei”, demolare prevăzută ca o eventualitate chiar de legea amintită. Prin opoziţia sa activă şi înverşunată, C.D.Fortunescu a obţinut numai modificarea articolului care prevedea posibilitatea demolării „Casei Băniei”.  

La data promovării legii în cauză, adică în 1932, „Casa Băniei” se afla în mijlocul unui maidan desfundat şi neîngrijit din nici o parte, datorită „lucrărilor edilitare de interes public”. In acel maidan neîngrijit se găsea şi noua biserică Sfântul Dumitru, încă netârnosită şi cu pictura neterminată la interior.

După intrarea în posesia terenului respectiv şi a imobilelor ce o acopereau, Primăria Craiova a luat măsuri prompte de amenajare a zonei. In primul rând s-a deschis şi s-a amenajat strada Matei Basarab, pe care am găsit-o consemnată după doi ani, în 1934, la inaugurarea Căminului preoţesc „Renaşterea”.

Au fost demolate imobilele fără însemnătate dimprejurul „Casei Băniei”, probabil anexe gospodăreşti sau foste clădiri de locuit în stare de degradare, dar fără nici o importanţă istorică sau arhitectonică. După demolări s-a îndepărtat molozul şi resturile adunate secular. Apoi s-au trasat aleile şi răzoarele viitorului părculeţ.. S-a executat o împrejmuire din piatră cioplită brut, sub forma unui zid cu înălţimea de circa un metru. El borda părculeţul numai pe latura dinspre noua stradă Matei Basarab. Din dreptul bisericii Sfântul Dumitru zidul devenea din ce în ce mai înalt deoarece terenul cobora spre piaţa Elca. Partea superioară a zidului ornamental avea un acoperământ de beton prelung şi rotunjit spre centru, ca un acoperiş simbolic. Intre „Casa Băniei” şi biserica Sfântul Dumitru zidul a fost întrerupt, lăsând o intrare generoasă spre părculeţ, chiar pe aliniamentul Str. Sf. Dumitru.   

Noul părculeţ a fost taluzat înspre apus, acolo unde terenul coboară în mod natural spre fosta Str. Abatorului (Calomfirescu, sau Câmpia Izlaz). Pentru estetică, la jumătatea pantei s-a creat o alee lată cât o stradă. Această alee porneşte  din dreptul pieţii Elca, de la nivelul Str. Matei Basarab, ocoleşte uşor pe la apus biserica şi „Casa Băniei”, iar apoi descinde drept în B-ul Ştirbei Vodă de astăzi, păstrând paralelismul cu fosta Str. Abatorului (Calomfirescu, sau Câmpia Izlaz) şi cu aleea  de deasupra, de pe platoul părculeţului. La început a fost pietruită cu pietriş mărunt, iar prin anii 60’ a fost asfaltată. Taluzurile au fost semănate cu gazon şi plantate cu arbori şi arbuşti diverşi. Aleea nou creată a luat contur geometric prin plantarea a două şiruri de arbori ornamentali pe laturi. Pe parcursul ei s-au fixat bănci pentru odihnă şi recreare la aer curat. De-a lungul aleilor s-au plasat stâlpi cu lămpi electrice pentru iluminat civilizat de noapte. Intre platoul superior şi aleea mediană, dar şi între aceasta şi strada de la baza taluzurilor s-au amenajat scări de comunicaţie cu trepte din blocuri de granit, late de 30-35 cm şi lungi de circa 1 metru. Una dinte scări s-a amenajat în preajma bisericii Sfântul Dumitru, iar cea de a doua în dreptul „Casei Băniei”.

La marginea de apus a platoului, din dreptul bisericii s-a prevăzut un gard solid cu stâlpi de piatră şi balustrade din ţeavă, înalt de circa un metru. Era precedat de un platou acoperit de piatră concasată mărunt. Din latura sudică a gardului pentru „belvedere” pornea una din scările amintite spre nivelele inferioare ale părculeţului. De pe acel platou şi de lângă gardul cu balustrade se putea admirarea peisajul dinspre lunca Jiului şi dinspre cartierele apusene mai joase. Inspre nord se profilează şi astăzi masiva biserică Madona Dudu.

In locul acelui gard, de lângă care se cuprindeau perspective largi, s-a construit în 1988 noua clopotniţă de zidărie. Aceasta are accesul la nivelul platformei di faţa bisericii, dar în spate,spre apus, fundaţia sa se află la nivelul aleei intermediare a părculeţului, deci văzută din acea parte pare mult mai semeaţă şi mai dominantă.

Biserica reconstruită după 1890, a beneficiat în prima parte a sec. al 20-lea de o clopotniţă solidă din grinzi de lemn, plasată la o distanţă apreciabilă, adică în dreptul „Casei Băniei”, pe buza taluzului ce cobora spre apus, spre aleea nou creată a părculeţului. De lângă acea clopotniţă cobora cea de a doua scară de legătură cu nivelele inferioare ale părculeţului. Lângă această scară susura prin anii 50-60’ un izvoraş fără importanţă, o reminiscenţă a apelor fratice ce alimentau vechile „şapte fântâni”.

Clopotniţa era realizată din bârne groase de lemn tare cu secţiune pătrată. Avea o aparenţă de clepsidră, sau, mai precis, părea născută din două piramide potrivnice. Era acoperită cu tablă zincată, iar clopotul se găsea la îndemâna oricărui trecător cu „toaca” alături. Pe bârnele ei de la bază se aşezau îndrăgostiţii după slujba de seară şi după plecarea clericului îndatorat cu tragerea clopotului. Tot acolo se aşezau în alte seri grupuri de tineri care tăifăsuiau sau cântau.

De la începuturile sale părculeţul s-a numit „Grădina Băniei”, dar prin anii 60’ a fost rebotezat drept „Grădina Trandafirilor”. Aceasta a presupus o plantare masivă cu trandafiri de talie joasă, sau întinşi pe grile ornamentale de lemn. In colţul de sud-est al grădinii, la intersecţia Str. Matei Basarab cu B-ul 23 August s-a înlăturat vechiul gard scund de piatră şi s-a ridicat , în jurul anului 1980, monumentul „Fraţii Buzeşti”, plasat exact pe diagonala intersecţiei, în faţa intrării de onoare în liceul cu acelaşi nume.

Monumentul este compus dintr-un grup statuar al celor trei eroi „Buzeşti”, în poziţie verticală, acoperiţi de portul şi armele epocii lor. Monumentul este încadrat de trepte şi mici platforme din acelaşi material. In faţa grupului statuar, făcând parte din monument, se întinde un plan înclinat, lung de circa 12 metri şi lat de 4 metri, placat cu calcar lucios, asemănător cu corpul statuilor. Acest plan înclinat porneşte de la picioarele personajelor din grupul statuar, coborând până la trotuar, unde rămâne puţin în consolă.

Monumentul impunător a fost creaţia sculptorului Boris Caragea şi a beneficiat de un amplasament admirabil, în apropierea locului unde a avut reşedinţa Mihai Viteazul, ca B al Craiovei, între anii.1592-1593. Lucrarea îi prezintă pe Preda, Stroe şi Radu Buzescu într-o atitudine semeaţă, dârză, neînfricată şi senină. Sunt caracterizaţi prin detalii. Prinul poartă un hrisov, următorul stă sprijinit în spadă cu chibzuinţă, iar mezinul pare gata de o înfruntare, cu mâna strânsă pe sabie.

Pe soclul monumentului stă scris: Preda, Stroe, şi Radu Buzescu, căpitani în oastea lui Mihai Viteazul (1593-1601). Cinste şi recunoştinţă veşnică înaintaşilor eroici care au luptat cu neînfricare pentru libertate, unitate şi neatârnare, punând temelii trainice edificiului României socialiste. Cele trei statui ale grupului nu se află plasate în acelaşi plan. Preda şi Radu Buzescu sunt mai retraşi, lăsând pe Stroe mai în faţă, sprijinit în spadă. In spatele celor trei statui se ridică, săpat în piatră, un stindard înalt, cu falduri restrânse în jurul catargului. Stindardul se află plasat în centru monumentului, în spatele lui Stroe şi încadrat de Preda şi Radu Buzescu. Privund monumentul, Preda se află în stânga, iar Radu în dreapta grupului de eroi.

Este necesar de ştiut, însă, că fraţii Buzeşti au trădat cauza lui Mihai Viteazul după reunificarea celor trei principate româneşti, în 1601, aliindu-se cu polonezii pentru a aduce ca domn în Ţara Românescă pe Simion Movilă. Acela nu s-a arătat docil în faţa marilor boieri olteni aşa că a fost izgonit şi înlocuit cu Radu Şerban. Simion Movilă s-a reîntors cu ajutorul hanului tătarilor şi cu o puternică oaste de polonezi şi moldoveni, dar a fost înfrânt definitiv. Despre acea trădare ruşinoasă, de tip”boieresc”, a Buzeştilor nu prea s-a povestit posterităţii, deşi ea a început dinainte de bătălia de la Mirăslău şi s-a continuat cu cea de la Teleajen.  Stroe si fratii săi au luptat împotriva tatarilor aduşi de Simion Movilă, la Hulubesti, Serpatesti si Stoinesti, pe timp ce ei impuseseră pe scaunul domnesc pe Radu Şerban, un craiovean de-al lor. In ultima bătălie cu tătarii, de lângă Vălenii de Munte, Stroe l-a ucis în luptă directă, în faţa taberei, pe nepotul hanului, dar a fost rănit şi el, murind câteva săptămâni mai târziu. Este demn de amintit aici că pe mormântul lui Stroe Buzescu din Stăneştii de Vâlcea,. pisania se termină cu propoziţia:” .…şi nu fu pre voia câinilor de tătari”

Intre biserica Sfântul Dumitru şi „Casa Băniei”, în mijlocul unui răzor de flori se ridică o cruce înaltă de piatră înnegrită de vreme, cu inscripţie chirilică lungă. Crucea nu marchează existenţa unui mormânt, ci a fost adusă din afară. Astfel de cruci votive se găseau pe tot pământul Ţării Româneşti, plasate pe marginea unor drumuri medievale, sau la răspântii. Erau o dovadă de pietate a celor care le comandau şi le aşezau.

Din Str. Matei Basarab, vis-a-vis de spaţiul pieţei Elca, pornesc trei alei distincte spre spaţiul „Grădinei Trandafieilor”. Ele au fost trasate chiar de la prima amenajare începută în 1932. Se despart ca un mic evantai. Prima parcurge o curbă spre platforma din faţa bisericii Sfântul Dumitru şi continuă ca alee a părculeţului spre sud, până la B-ul Ştirbei Vodă (B-ul 23 August). A doua alee parcurge o curbă mai largă şi se uneşte cu aleea mediană a părculeţului, alee creată artificial. Şi aceasta ajunge în B-ul Ştirbei Vodă la un nivel mai coborât. Cea de a treia stradă care pornea din faţa pieţei Elca  făcea şi ea o curbă spre sud. Era cea mai laterală spre nord şi cobora direct spre fosta Str. Abatorului, sau spre fostele „Şapte fântâni”. Cu timpul acea stradă-alee a devenit numai o alee cu trepte pe care se putea circula numai pietonal între Str. Matei Basarab şi fosta Str. Abatorului. Probabil că aceasta a existat şi mai înainte sub formă de potecă lată spre „cele şapte fântâni”. Pe latura ei de nord, adică pe cea opusă bisericii s-au construit clădiri particulare în coborâre.

Locul de unde începe evantaiul celor trei căi, aflat vis-a-vis de piaţa Elca, formează o piaţetă, un loc mai larg, folosit în prezent ca parcare ocazională.

La capătul vestic, cel dinspre Str. Unirii, Piaţa Veche (fostă Elca) este mărginită de o stradă ce face legătura între Str. Madona Dudu (fosta Maxim Gorki), la nord şi Str. Sf. Dumitru (fosta Grigore Preoteasa), la sud. După anul 1900, când activitatea dominantă comercială agroalimentară s-a mutat în noua Piaţă Marşeu, bătrâna piaţă Elca a început a fi numită popular Piaţa Veche, iar cealaltă Piaţa Nouă.

După cutremurul din 1977 s-au operat demolări masive şi absolut necesare prin tot centrul vechi al oraşului. Ele s-au desfăşurat progresiv până prin anul 1982, atacând şi clădirile vetuste din jurul Pieţii Vechi (fostă Elca). Atunci au fost puse la pământ toate clădirile de pe Str. Krasnoff (fostă Elca). Au dispărut toate clădirile de pe suprafaţa dreptunghiulară dintre Str. Elca şi Str. Unirii, dela Str. Madona Dudu ( fostă Maxim Gorki), până la Str. Sf. Dumitru (fostă Grigore Preoteasa).

Intre Str. Krasnoff (Elca) şi Str. Unirii mai exista un fel de piaţetă, un gol stradal înconjurat numai de clădiri „seculare”. Era un spaţiu larg între cele două străzi principale. Prin ele se putea ajunge din Str. Unirii în Piaţa Veche şi invers, fără a ocoli prin străzile laterale, Madona Dudu, sau Sf. Dumitru. Toate clădirile acelea igrasioase, roase de vremuri şi cu multe structuri de lemn din spaţiul amintit au lăsat loc pentru lărgirea Str. Unirii şi pentru noul front de blocuri din noua Str. Krasnoff )devenită Felix Aderca după 1990).

Vechea Str. Krasnoff (fostă Elca) a dispărut, pentru a reînvia sub forma unei străzi noi betonate şi cu unghiul de pantă îndulcit de la ambele capete  (punctul ei cel mai de jos se afla şi se află îndreptul Pieţii Vechi). Noua stradă uneşte, ca şi înainte, străzile Madona Dudu şi Sfântul Dumitru, dar „mobilată” numai cu edificii impunătoare.

La ieşirea noii străzi în Str. Sf. Dumitru (Grigore Preoteasa), s-a construit vis-a-vis, între 1988-1989 „Hotelul Armatei”., sau „Hotel-Restaurant Militar”(în prezent). Hotelul are trei corcuri de clădire alăturate, în trepte. Inspre Sfântul Dumitru are opt etaje, apoi scade la şapte etaje, pentru ca în final să ajungă la şase etaje, spre răsărit, cu cât  avansează la deal, spre Str. Unirii şi „Minerva” şi spre blocul UJCM. In acest fel se păstrează uniformitatea nivelurilor etajelor. Clădirea inspirată a hotelului are şi o latură mică cu opt etaje îndreptată spre sud, spre B-ul Ştirbei Vodă, spre spatele spitalului CFR, cu faţa spre biserica Sfântul Dumitru. Pe colţul de apus al hotelului, îndreptat spre biserica Sfântul Dumitru, se conturează un cilindru cu pereţii de sticlă pe toată înălţimea clădirii. Este casa scărilor care include şi structura lifturilor. Intrarea în hotel se găseşte spre Str. Sfânul Dumitru, în aripa cu opt etaje. Are o platformă prelungă, cu trepte spre stradă, platformă ce ajunge până la trotuar şi este acoperită de o copertină din beton, placată pe partea de jos cu lemn lustruit, de culoare deschisă. Platforma a fost necesară deoarece spaţiul holului este retras spre faţă de aliniamentul trotuarului. In faţa clădirii se lăsase loc pentru spaţiu verde şi flori.

Privind dinspre biserica Sfântul Dumitru, spre răsărit, în sus spre Minerva se văd bine laturile îndreptate spre sud ale hoteluilui şi blocului UJCM, fapt ce îmbracă bine această latură a străzii, acordându-i consistenţă şi diversitate.

Trecând spre apus de Hotelul Armatei, urmează o vilă duplex socialistă, retrasă în spatele unei grădini de flori şi despărţită de stradă de un gard scund de zidărie şi ceva fier forjat – gard modern. Urmează o clădire anexă a Căminului preoţesc „Renaşterea”. Aceasta este o clădire prelungă şi cubistă, perpendiculară pe Str. Sfântul Dumitru, dar paralelă cu clădirea cea veche a Căminului „Renaşterea”. In 1989, o firmă albastră cu litere mari, fixată de clădire indica faptul că acolo se afla „Protoeria Craiova”. Cu acest sediu al Protoeriei, carec se află în spatele şi în aceeaşi curte cu căminul preoţesc, se termină latura de sud a Str. Sfântul Dumitru.

Pe latura de nord se întinde un bloc înalt, cu şapte nivele care porneşte din Str. Unirii, din faţa hotelui Minerva, unde are o aripă şi se termină la Str. Krasnoff (Felix Aderca acum) unde pătrunde cu o altă aripă. Pe colţul dinspre Str. Uniri are o formă rotundă cu pereţi de sticlă, care serveşte ca casă a unei scări circulare. Parterul şi primul etaj al blocului aparţin de la darea în folosinţă Sucursalei CEC Dolj. La parter se află spaţiul prelung destinat lucrului cu clienţii, spaţiu cu vitrine largi spre stradă şi cu grilaje din fier pătrat. Spre mijlocul blocului, spre biserica Sfântul Dumitru se află intrarea publicului. Aceasta şi sala de lucru cu publicul ies în afara liniei blocului pornite din Str. Unirii. Din Str. Unirii se coboară pe o alee pavată spre intrarea în sala CEC. Aleea este paralelă cu Str. Sf.Dumitru şi continuă până la trotuarul Str. Krasnoff (Elca, sau acum Felix Aderca). O a doua intrare în sediul Cec se află în latura blocului ce a intrat puţin pe str. Krasnoff. Prin aceea aveau acces numai delegaţii întreprinderilor de stat care făceau operaţiuni. Printr-o intrare din spatele blocului CEC se accede la birourile administraţiei. Această intrare se găseşte în curtea interioară dintre blocuri, unde există şi spaţii mari de parcare (despre care s-a amintit).

Traversând Str. Krasnoff  spre biserica Sf. Dumitru, pe latura de nord a străzii se ajunge în dreptul unui spaţiu viran vast, de pe care s-au demolat clădirile în urma cutremurului din 1977 şi care a rămas neconstruit. Până la întâlnirea Str. Matei Basarab nu a mai rămas decât o clădire cu etaj şi acoperiş tradiţional din ţiglă şi alte trei, patru case mărunte şi vechi şi înghesuite, case care constituie colţul rotunjit cu Str. Matei Basarab, până la limita de vest a Pieţei Vechi.

Noua Str. Krasnoff (Elca) are pe latura sa de răsărit, spre Str. Unirii , numai două blocuri masive. Cel mai lung este cel care porneşte din Str. Madona Dudu şi ajunge până în dreptul a ceea ce a mai rămas din Piaţa Veche spre apus. Parterul şi etajul întâi al acestui bloc au fost ocupate imediat, prin 1980-1981, de un magazin mare numit „Suma”. Era un magazin reprezentativ cu produse tehno-electrice, casnice, papetărie,  chimicale, ornamente de interior, materiale de decoraţiuni interioare, obiecte de instalaţii sanitare şi electrice, obiecte de materiale plastice şi mulţime de mărfuri industriale mărunte pentru uz casnic. Parterul magazinului se află puţin sub nivelul străzii, existând un grilaj de fier care protejează împotriva căderii dinspre trotuarul exterior şi cel coborât la nivelul vitrinelor. Diferenţa de nivel este variabilă dinspre Str. Madona Dudu spre Piaţa Veche, până la zero, acolo unde se termină blocul. Tot acolo se deschide spre răsărit, adică spre Str. Unirii, o stradă de intrare înspre un spaţiu larg ce îl reproduce aproximativ pe cel ce existase înainte între Piaţa Veche şi Str. Unirii. Noul spaţiu poate fi considerat o curte interioară largă în spatele blocurilor din cele patru străzi înconjurătoare. Este asfaltat şi folosit intens drept parcare auto. Dinspre el se poate accede şi în unele blocuri, prin intrările „din spate”.

Pe Str. Krasnoff, dincolo de strada deschisă spre acea curte interioară, se află aripa unui alt bloc masiv. Este aripa a unui bloc prelung construit pe Str. Grigore Preoteasa (Sf. Dumitru), bloc ce porneşte din faţa hotelului-restaurant  Minerva şi coboară pănă la Str. Krasnoff (Elca). Acela este singurul edificiu modern de pe strada Sf. Dumitru, pe latura de nord şi adăposteşte la parter şi etajul întâi sediul central al C.E:C.(acum Banca C.E.C.).

Revenind la blocul care a adăpostit marele magazin „Suma” trebuie spus că la primul etaj se ajungea pritr-o frumoasă scară în spirală. După anul 1990 acel magazin s-a stins, asemănător tuturor întreprinderilor de stat deşi era foarte necesar populaţiei. După un timp spaţiul său a fost preluat şi reamenajat de banca „Bancoop”, care a dat faliment în foarte puţin timp în toată ţara. După aceea spaţiul a fost preluat de banca „Romexterra Bank”, care îl ocupă şi în 2010.

Pornind tot din Str. Madona Dudu (Maxim Gorki), pe latura opusă  blocului cu „suma” sau cu cele două bănci, s-a ridicat un alt bloc masiv prin anul 1980. nu are o arhitectură delocinspirată deşi are masivitatea celor şase etaje. Acesta ocupă singur distanţa dintre Str. Madona Dudu şi ceea ce a mai rămas din Piaţa Veche, trecând şi peste capătul Str. Hurez (fostă Bucovina). In dreptul acelei străzi dosnice a fost lăsat numai un pasaj pietonal pe sub bloc.

Pe strada Hurez se află ultimul templu evreiesc din Craiova şi câteva clădiri neînsemnate. Latura de nord a acestei străzi, adică cea dinspre Str Madona Dudu este jalnică, „tapetată” numai cu calcanele mizere ale clădirilor din Str. Madona Dudu, majoritatea reprezentând vechile ziduri ale Hanului Hurez.

Piaţa Veche, altă dată centru comercial fierbinte, a devenit stingheră, izolată şi mult diminuată în apropierea marilor blocuri care s-au apropiat ameninţător până în anii 1980-1981. In ea ăţi duce o viaţă apropiată de moarte un comerţ sărăcăcios. Se mai compune dintr-un şir de clădiri cu magazine de tip vechi, şir prelungit între Str. Elca (acum Felix Aderca) şi Str. Matei Basarab. Şirul de patru clădiri asemănătoare este descrescător în trei trepte aşa cum coboară şi terenul. Acoperişul este din ţiglă solzi înclinat în două ape. Deasupra acoperişului principal se mai ridică câte un acoperiş îngust la o înălţime de circa 70 de centimetri. Laturile acestuia sunt necesare pentru aerisirea spaţiilor de dedesupt. Zidăria clădirilor pieţei are panouri de cărămidă aparentă, înconjurate de  contururi tencuite în alb. Se aseamănă cu clădirile fostei pieţe Marşeu şi probabil că au fost ridicate cam în acelaşi timp.