CRAIOVA - CASA BANIEI

Este cea mai veche construcţie civilă din Craiova. Ca şi biserica vecină, Sfântul Dumitru, s-a aflat pe un loc de foarte veche  şi densă locuire a oraşului. Aici, pe dealul ce domina spre sud-vest şi sud şesul luncii Jiului, şi-au construit primii “Bani” sau “Bănişori” ai comunităţii craiovene casele lor întărite din grinzi de lemn tare. Se aflau în apropierea centrului de locuire negustoresc din vâlceaua actualei pieţe Elca şi, desigur, în imediata apropiere a primei şi celei mai importante biserici de zidărie.

La sfârşitul sec. al 15-lea familia bierilor Craioveşti, ramură a Basarabilor, avea construită pe aceste locuri casă de zidărie, care servea drept reşedinţă pentru ei când poposeau la întinsele moşii deţinute în preajma “târgului” Craiovei. Odată cu trecerea în familia lor a dregătoriei de “Ban” şi de “Mare Ban”, reşedinţa particulară a devenit sediu al noii puteri “băneşti”., pe scurt sediul “Băniei”. Casa Craioveştilor a fost sediul “Băniei” cel puţin până în 1535, adică până în anul în care s-au stins pe cale bărbătească.Banii Craioveşti.

Marii Bani care au urmat primilor Craioveşti la dregătoria atât de puternică şi însemnată şi-au ales locuinţă şi sediu în alte case de zidărie, ale altor familii boiereşti, case ridicate în jurul centrului de locuire din vâlceaua pieţei Elca de mai târziu. Nu este exclus ca unii dintre ei să fi locuit şi condus tot din bătrâna casă a Craioveştilor.

Până la ultimul descendent cu importanţă istorică al acestei ramuri a familiei Basarabilor, adică până la Constantin Brâncoveanu, “Casa Banilor” s-a aflat în proprietatea, s-au a fost locuită de unii descendenţi în linie femeiască ai faimoasei familii. Acei descendenţi puteau ceda “Casa Băniei” spre folosinţă temporară noilor Bani, deşi acest fapt nu este confirmat documentar, ci numai presupus. Descendenţii familiei Craioveştiloe deţineau multe alte moşii la care ar fi putut locui în afara Craiovei, lăsând casa din Craiova liberă. In plus, descendenţii colaterali ai Craioveştilor, ca şi alţi mari boieri aveau tendinţa de a se apropia de “tronul ţării” tot mai mult, aşa că îşi alegeau, sau îşi ridicau reşedinţe apropiate de capitală.

Majoritatea Banilor de până la Constantin Brâncoveanu au avut origine oltenescă, aşa că se poate presupune că îşi găseau destul de uşor reşedinţe în Craiova, prin case boiereşti ale unor boieri înrudiţi, sau închiriau case de vază.  Nici unul dintre Marii Bani nu a deţinut dregătoria pe o perioadă îndelungată. Prea puţine “domnii” ale ţărilor române au dăinuit un număr mare de ani. “Domniile” se schimbau destul de des, sau prea des, aşa că şi dregătoriile aveau o soartă pe măsură. De cele mai multe ori dregătoriile se schimbau mai des decât “domniile”. Ca atare, în cazul Marilor Banilor ocuparea unei reşedinţe la Craiova avea şi ea un caracter de provizorat.

“Casa Băniei”, cea care a rezistat până în zilele noastre, a fost ridicată sau mărită, după tradiţie, de primul “Ban de Craiova”, Barbu Craiovescu, fiul lui Neagoe ot Craiova. Pe locul acesteia este posibil să existat o altă clădire boierească mai veche, dar Barbu a dorit să dea sediului său o trăinicie şi o prestanţă care să-i reflecte bogăţia şi puterea.

Prima refacere sau reparaţie de importanţă s-a întreprins pe timpul domnitorului Matei Basarab, atunci când s-a ridicat “de iznoavă” biserica Sfântul Dumitru din imediata  vecinătate, între anii 1651-1653.

După o jumătate de secol, în anul 1699, Constantin Brâncoveanu a dispus ca pe acelaşi amplasament să se reconstruiască “Casa Băniei” într-o formă foarte apropiată de cea în care se vede astăzi.

Noua Casă a Băniei a fost realizată cu ziduri groase, pe două nivele, având camere cu bolti de cărămidă la parter, iar la etaj unele camere cu cerdac. Pivniţa, înaltă şi amplă, avea tot bolţi de cărămidă. In ea s-a putut amenaja o parte a Secţiei de Etnologie a Muzeului Olteniei.

Concomitent domnitorul s-a îngrijit şi de construirea Hanului Hurez, în a cărui parte de răsărit s-au înglobat “Casele Domneşti”, sediul oficial al tuturor Marilor Bani, numiţi de domnitori şi care proveneau din afara Olteniei. Tot atunci, la început de nou veac, marele domnitor diplomat şi de cultură a statornicit la Craiova un corp de oaste.

Refacerea “Casei Banilor” s-a realizat cu birul de la cele cinci judeţe oltene, fapt consemnat în condica de cheltuieli a lui Constantin Brâncoveanu. Grija pentru acel cuib vechi de dregători s-a datorat şi faptului că domnitorul era un descendent al Craioveştilor.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

   „Casa Băniei” era aproape nouă, în 1716, când Craiova a fost ocupată de austrieci, ocupaţie ce urma a deveni definitivată prin Tratatul de la Passarowitz (azi Pozarevac – Serbia), din 1718. Austriecii au preluat-o pentru a folosi ca sediu al administraţiei lor, pe lângă Hanul Hurez, tot clădire fortificată nouă. Mai târziu, hanul a fost numit de craioveni „hanul nemţesc”. Casa Băniei trebuie să fi fost rezervată elitei administraţiei austriece, pe timpul celor 21 de ani cât a durat aceasta (1716-1737). Colonia austriacă era concentrată în Hanul Hurez şi în „casele domneşti” din partea de răsărit a hanului.

In anul 1731, inginerul maior I.C.Weiss a inclus Casa Băniei într-o viitoare fortificaţie pentru Craiova, fortificaţie stil Vauban care urma să cuprindă şi biserica Sfântul Dumitru. Acolo urmau a se retrage oficialităţile austriece şi cele locale, în cazul unui atac turcesc, care se prefigura pentru recuperarea ţinutului Olteniei. Foarte curând, în anul 1737, pericolul turcesc a devenit realitate. Atunci austriecii au părăsit Oltenia, lăsând-o în mâna turcilor. Casa Băniei a devenit imediat sediul cartierului armatei turceşti. In ea s-a instalat, până în 1739, Murtaza Paşa, comandantul trupelor turceşti din Oltenia. După locuirea turcă şi după retragerea lor, Casa Băniei s-a ruinat. Turcii lăsaseră casa într-o stare jalnică.

In 1750, episcopul Râmnicului-Noul Severin, Grigorie Socoteanu, a cerut domnitorului Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) „casele ce au fost băneşti în Craiova” spre a le repara.

Printr-un hrisov emis la 3 mai 1750. Domnitorul a încuvinţat ca pe lângă „Casele Băniei” să fie dăruită Episcopiei şi „biserica de piatră unde se cinsteşte Sf. Mucenic Dimitrie care să se numescă de acum înainte Episcopie în Craiova”.

Incepând cu 1750, episcopul Grigorie al Râmnicului a înfiinţat aici cea dintâi şcoală cu dascăl pentru instruirea „copiilor săraci şi rămaşi fără părinţi”. La această iniţiativă s-a referit Nicolae Iorga când a afirmat că „pe lângă biserica Sfântul Dumitru din Craiova a fost cea mai veche şcoală din Oltenia”. Infiinţarea şcolii nu presupune că ea a funcţionat chiar în Casa Băniei, ci în imediata ei apropiere, în clădiri anexe cuprinse de împrejmuirea comună cu biserica Sfântul Dumitru. Casa Băniei rămânea rezervată episcopului sau altor înalte feţe bisericeşti. Este posibil ca în vreun colţ al casei să se fi acordat unele odăi pentru amintita şcoală, dar mai spre spate şi mai izolat de odăile oficiale.

Domnitorul Constantin Racoviţă (1753-1756) a întărit dania făcută episcopului Grigore Socoteanu, la 8 noiembrie 1753.  Prin cele două acte de danie biserica Sfântul Dumitru a devenit de fapt şi de drept un metoc (metoh) al Episcopiei Râmnicului.

In anul 1765 Voievodul Ştefan Mihai Racoviţă (1764-1765) a dat biserica Sfântul Dumitru în grija episcopului Partenie al Râmnicului (1764-1770), făcând-o tot metoh al Episcopiei şi spre a avea „purtare de grijă a cuvioaselor ei podoabe”. Tot el a orânduit ca aici să fie ”dascăl rumânesc pentru învăţătura celor streini şi a copiilor săraci …Aşijderea şi pentru învăţătura orânduielilor preoţeşti acelor ce s-ar alege vrednici a se hirotonisi” . Tot prin acest hrisov a dat bisericii  şi „moşia Craiovei care nu va fi dată în altă parte”, adică nedată unor persoane particulare, boieri sau oşteni cu servicii de credinţă faţă de diversele domnii care au ciuntit moşia domnească. ( sursă August Pessiacov).

In timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, Oltenia a devenit din nou teatru de război. „Casa Băniei” a fost iarăşi distrusă prin incendiu. Este consemnată o reconstrucţie în anul 1776, lucrare care s-a realizat, probabil, din fondurile Episcopiei, în calitate de proprietar.

Prin anii 1810-1811, episcopul Nectarie al Râmnicului a cedat „Casa Băniei” Elisei Otetelişanu. Cedarea s-a făcut în schimbul a 300 de stânjeni de moşie din ”hotarul Intorsura”, prin act întărit de Divanul Craiovei. Imediat, în anul 1811, Elisa Otetelişanu a adăugat casei pridvorul din spate, odată cu unele reparaţii.

De la familia Otetelişanu, „Casa Bănescă” a trecut în proprietatea unui alt particular, pe nume petrache Bucureşteanu. Acesta le-a cedat statului prin testament, murind fără moştenitori.

Casa  Băniei a adăpostit un timp, prin deceniile 8-9 ale sec-al 19-lea, „Pensionatul Serghiade”, pension de fete. Ulterior, între 1890-1895, Casa Băniei, împreună cu unele anexe, a servit ca sediu provizoriu pentru Curte şi Tribunal, concomitent cu Poşta. In acea perioadă a fost construit Palatul de Justiţie. Tribunalul şi Curtea fuseseră mutate din chiliile mănăstirii Sfântul Nicolae Gănescu, numită şi Episcopia.

Intre 1902-1914, Casa Băniei a servit ca local pentru gimnaziul „Fraţii Buzeşti”, numit astfel începând cu anul şcolar 1901-1902. Mutându-se gimnaziul „Fraţii Buzeşti” în localul actual al „Grupului de pompieri”, din Str. Negru Vodă (harta 1925), în Casa Băniei   s-a instalat „Şcoala normală de învăţătoare” Aceasta a funcţionat aici între anii 1914-1924.

După această dată edificiul a devenit sediu pentru un „Seminar preoţesc” cu caracter local, rămânând în proprietatea statului, a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Seminarul preoţesc a ocupat clădirea până în 1931, când în ea s-au înfiripat şi instalat Aehivele Statului-Secţia Craiova, sub directoratul inimosului profesor C.D.Fortunescu. Până la acea dată Casa Băniei era înconjurată şi de alte clădiri anexe.

Din 1931 în „Casa Băniei” se înfiripase, prin începerea depozitării, secţiunea Craiova a Arhivelor Statului, prin insistenţa profesorului C.D.Fortunescu, care a devenit şi primul director al instituţiei. Profesorul C.D.Fortunescu a deţinut această calitate de la 1 aprilie 1932, dată de la care secţia Arhivelor Statului a devenit instituţie oficială şi bugetară. In lupta pentru încropirea arhivelor oltene, profesorul C.D.Fortunescu  a avut alături şi pe marele savant român Nicolae Iorga, care a exercitat presiuni personale la organele locale şi centrale.

In acel an parlamentul a votat o lege din iniţiativă parlamentară, a senatorului I. Vâlcănescu, potrivit căreia ministerul amintit trebuia să cedeze gratuit şi fără nici o obligaţie Primăriei Craiova toate proprietăţile sale din zona Sf. Dumitru. Proprietăţile se refereau la tot terenul, cu biserica şi cinci imobile mari şi două mici. Terenul trebuia cedat pentru ca primăria să amenajeze un parc, drumuri şi alei, în jurul bisericii Sântul Dumitru, precum şi alte alei necesare parcului, până la extremităţile lui dinspre B-ul Alexandru Ştirbei şi dinspre vest, spre Str. Calomfirescu. Pentru amenajarea parcului, legea dădea chiar dezlegarea pentru dărâmarea imobilelor, inclusiv a „Casei Băniei”, în anumite condiţii.

In calitatea cea nouă, profesorul C.D.Fortunescu a întreprins demersuri ferme împotriva unei părţi a legii amintite şi a intenţiei Primăriei de a desfiinţa arhivele craiovene abia înfiinţate. Prin desfiinţarea Arhivelor Statului era ameninţată cu demolarea şi „Casa Băniei”, demolare prevăzută ca o eventualitate chiar de legea amintită. Prin opoziţia sa activă şi înverşunată, C.D.Fortunescu a obţinut numai modificarea articolului care prevedea posibilitatea demolării „Casei Băniei”. 

La data promovării legii în cauză, adică în 1932, „Casa Băniei” se afla în mijlocul unui maidan desfundat şi răvăşit datorită „lucrărilor edilitare de interes public”. Pe acel maidan neîngrijit se găsea şi noua biserică Sfântul Dumitru, încă netârnosită şi cu pictura neterminată la interior.

După intrarea în posesia terenului respectiv şi a imobilelor ce o acopereau, Primăria Craiova a luat măsuri prompte de amenajare a zonei. In primul rând s-a deschis şi s-a amenajat strada Matei Basarab, pe care am găsit-o consemnată după doi ani, în 1934, la inaugurarea Căminului preoţesc „Renaşterea”.

Au fost demolate imobilele fără însemnătate dimprejurul „Casei Băniei”, probabil anexe gospodăreşti sau foste clădiri de locuit în stare de degradare, dar fără nici o importanţă istorică sau arhitectonică. După demolări s-a îndepărtat molozul şi resturile adunate secular. Apoi s-a nivelat terenul, s-au trasat aleile şi răzoarele viitorului părculeţ, s-a taluzat panta dinspre apus, pe care s-a deschis o alee lată şi străjuită de arbori. Părculeţul Băniei din anii 30’ a fost redenumit prin anii 60”, Grădina Trandafirilor. Atunci a fost plantată masiv cu trandafiri şi a trăit o revigorare.

Intre anii 1931-1933, Casa Băniei a adăpostit Arhivele Statului-Secţia Craiova. Starea edificiului era destul de proastă, fapt care a condus la plângerile repetate şi supărătoare ale profesorului C.D:Fortunescu către Primăria oraşului. In calitatea sa de director, acesta solicita repararea acoperişului, deoarece intemperiile afectau atât documentele depozitate, cât şi clădirea istorică. A amintit, în speciasl, de stricăciunile provocate de o furtună, Pe deasupra, profesorul se plângea şi de fondurile mici pentru salarii, fapt ce presupunea un personal redus şi posibilităţi reduse de întreţinerea arhivelor. Devenit prea deranjant pentru Primărie, profesorul C.D.Fortunescu a fost înlocuit la scurt timp cu C.S.Nicolăescu-Plopşor.

Ca efect al plângerilor, în 1933, Casa Băniei a fost eliberată de Arhivele Statului, în vederea unei reparaţii cuprinzătoare, care să permită mutarea în ea a Muzeului Olteniei. Muzeu a folosit Casa Băniei între anii 1934-1949. Se numea pe atunci „Muzeul Regional al Olteniei” şi a fost mutat aici din subsolurile Prefecturii (Palatul Administrativ). Din acelaşi an, 1933, Arhivele Statului fuseseră mutate în aripa de răsărit a şcolii primare „Madona Dudu”, tot un local umed şi impropriu la acea dată.

In anul 1948 „Casa Băniei” a trecut din nou în proprietate religioasă, în cea a Mitropoliei Olteniei, fiind folosită ca locuinţe pentru personalul instituţiei şi ca depozit de vinuri. Clădirea are pivniţă boltită foarte spaţioasă. In ea se află în prezent exponatele Secţiei de Etnografie a Muzeului Oltenia. Cu toate că spaţiul s-a bucurat de îngrijire, se simte şi acum umezeala aerului de subsol vechi. Casa Băniei au revenit Bisericii după 130 de ani, socotind scurgerea timpului de la cedarea către Elisa Otetelişanu în 1818-1811.

In anul 1948, întregul Muzeu regional al Olteniei s-a mutat în fosta şcoală „Madona Dudu”, clădire frumoasă, în stil românesc, ridicată în 1905, peste drum de biserica Madona Dudu . Mutarea muzeului la „Madona Dudu” s-a făcut la iniţiativa lui C.S.Nicolăescu-Plopşor, moment din care a fost condus mult timp de către prestigiosul cărturar.

Intre 1965-1967, Casa Băniei a suportat o nouă  restaurare, cu vădită intenţie de se pune în evidenţă arhitectura sa brâncovenească. Tot din 1967, adăposteşte Secţia de Etnografie a Muzeului Olteniei.