CRAIOVA - LICEUL "FRATII BUZESTI"

Intr-o schiţă din anul 1780 privind delimitarea terenului „Casei Băniei”, la sud se afla „drumul ce coboară la fântâni”. Acel drum era o uliţă mică, prăfoasă sau noroioasă, încadrată de împrejmuirile „Casei Băneşti” spre nord şi ale „locului caselor Paharnicului Fota Vlădoianul”. Ea nu răzbătea la deal, spre răsărit, adică până la actuala Str. Unirii, ci se împiedica de proprietatea Slugerului Costache Pandia, proprietate ce acoperea o suprafaţă întinsă, de la clădirea fostului hotel Geblescu (Bucureşti), la nord, până peste actuala suprafaţă a liceului „Fraţii Buzeşti”, la sud. Ea era mărginită la răsărit de actuala Str. Unirii şi la apus de terenurile „Casei Băniei”.

Mult mai târziu, proprietatea slugerului a fost parcelată şi s-a străpuns „drumul ce coboară la fântâni” până la întâlnirea cu actuala Str. Unirii. Acea uliţă urma să devină o arteră largă spre apus, spre lunca Jiului. Incepând mizer, respectiva uliţă s-a lărgit cu timpul, devenind la sfârşitul sec.al 19-lea bulevardul Convenţiunii, până în 1924.(an în care se amintea de începerea construcţiei la liceul „Fraţii Buzeşti”. Pe harta oraşului din anul 1925 bulevardul se numea deja Alexandru Ştirbei. In anul 1948 numele i-a fost schimbat în B-ul 23 August.

Respectiva arteră îşi avea şi îşi are începutul în str. Unirii, la răsărit, şi se  prelungeşte drept, spre apus, până în lunca Jiului. La mijlocul sec.al 19-lea, şi chiar aproape de începutul lui, nu se mai vorbea de proprietatea Slugerului Costache Pandia. Artera apăruse, se lărgise şi se populase, la pornire din Str. Unirii, cu noi proprietăţi.

Una dintre proprietăţile apărute pe la mijlocul sec.al 19-lea şi existentă până la la sfârşitul său, a fost cea a familiei Haralamb. Casa Haralamb se găsea pe locul actualului liceu „Fraţii Buzeşti”. Avea curte foarte întinsă, atât în faţă, spre B-ul Convenţiunii, cât şi  în spate, spre sud. Curtea cuprindea o biserică de mici dimensiuni cu caracter particular şi cu hramul Sfinţii Impăraţi, atestată în catagrafiile din 1813-1815 şi din 1835. In cea curte se mai găsea consemnat şi un izvor. Acela există şi astăzi (2010), cu o amenajare nouă, pe Str. Mântuleasa (sau Dealu Spirii după 1948). Izvorul se găseşte în partea de jos a străzii, adică spre apus, în apropiere de Str.Abatorului din 1925, ramura de la sud de B-ul Alexandru Ştirbei, ramură de strasdă numită după 1948, Str. Gheorghe Doja. Trebuie amintit că pe Str. Gheorghe Doja se mai află încă un izvor, foarte modest amenajat, la circa 180  de metri spre sud da la intersecţia cu fostul Bd. Convenţiunii (apoi Alexandru Ştirbei, apoi 23 August şi astăzi Ştirbei Vodă). Izvorul este ascuns de latura de sud a unei săli de sport pentru antrenamente. Este posibil ca fântâna din sec.al 19-lea să fi secat şi să răzbată în alt loc de sub acelaşi deal ce urcă spre Str. Unirii.

Curtea Haralamb este descrisă de contemporanii ei ca fiind imensă şi caracterizată drept grădină bine amenajată, cu cişmea şi paraclis, alături de o seamă de acareturi. Sigur că acareturile se găseau plasate undeva spre părţile mărginaşe ale frumoasei grădini.

Paraclisul, sau biserica familiei Haralamb era din cele 29 de biserici ale oraşului care se aflau în Craiova după 1800. Ea servea ca loc de închinăciune numai familiei proprietarului, iar în ultima parte a existenţei a avut hramul Sfântul Nicolae. Ruinele ei   s-au văzut până după anul 1900 pe locul pe care s-a clădit liceul „Fraţii Buzeşti”.

In catagrafiile bisericilor din Craiova de la 1813-1815 şi de la 1835 (18 Ghenar 1835), biserica apare menţionată drept biserica Haralambie, cu hramul Sfinţii Inpăraţi  şi fără număr de familii aparţinătoare unei parohii. Deci în acel timp ea se afla în proprietate strict privată, iar mai târziu a primt şi alt hram, tot după dorinţa proprietarilor. Este posibil să fi avut un hram dublu în a doua parte a existenţei sale, fapt neconsemnat.

In catagrafia anului 1835 este consemnată chiar existenţa unei mahalale Haralambie, dar biserica nu avea parohie. Locuitorii din împrejurimi se închinau la bisericile Sfântul Dumitru sau Mântuleasa. Biserica – paraclis Haralamb este un exemplu de biserică în proprietate particulară care a dispărut odată cu stingerea proprietarilor, sau sărăcirii lor. Pentru slujbele religioase exista atras un preot de la o altă parohie.

Biserica avea un plan patrulater rotunjit la altar. Uşa de la intrarea dinspre vest avea un singur canat şi o lăţime de circa un metru. Executată din lemn masiv şi cu balamale puternice din fier forjat, este singurul element constructiv care poate da indicaţii asupra mărimii edificiului privind o imagine redusă a lui. Comparând uşa, prin înălţimea şi lăţimea ei, cu zidurile şi cu acoperişul, se pot aprecia unele dimensiuni, studiind o fotografie din publicaţia „Oltenia – documente, cercetări, culegeri. Cartea III Nr. 1-12  1942”. Rezultă o lăţime de circa 6-7 metri şi o lungime de 10-14 metri, inclusiv partea rotunjită a altarului. Inălţimea până sub straşină apare de circa 6 metri, iar acoperişul cu ape către cele patru laturi apare cu o înălţime de circa 3,4-4 metri. Acoprişul era confecţionat din şindrilă, cu o straşină nu prea largă. Apele acoperişului par a avea o înclinaţie destul de mare, pentru a face să curgă uşor apa ploilor şi să alunece zăpada abundentă. Deasupra uşii, la circa 0,5 metri, se observă o placă de piatră aşezată de-a latul, prinsă în zidărie Trebuie să fi fost pisania (poate că odată va fi găsită în vreo zidărie, sub o fundaţie, sau sub un pavaj).

Deasupra acelei plăci zidăria avea o nişă mare dreptunghiulară, înaltă cât uşa, dar mai lată decât ea. Nişa a folosit probabil pentru vreo pictură în frescă, deşi în fotografia amintită nu se poate distinge nimic. Poate fi chiar o deschidere de fereastră închisă cu un oblon. Acela putea fi folosit pentru aerisire şi lumină pe timp frumos.

In stânga nişei de pe faţadă, în jumătatea de sus a bisericii, se afla o pictură care reprezenta doi sfinţi în poziţie verticală, între care se găsea o cruce mai înaltă decât statura lor. Se observă că în stânga crucii se afla un sfânt, iar în dreapta o sfântă. Concluzia de netăgăduit este că pictura reprezenta pe Sfinţii Impăraţi, Constantin şi Elena.

In dreapta nişei de pe faţadă se afla o altă pictură, de aceeaşi înălţime ca cea din stânga. Aceasta reprezenta un singur sfânt bărbat. Este posibil să fi reprezentat pe Sfântul Nicolae, ceea ce ar explica dublul hram al bisericii. Cele două picturi de hram pot fi apreciate, din fotografie, ca având circa 16-1,8 metri. In fotografie se observă foarte puţin latura de nord a lăcaşului, aşa că nu se poate deduce existenţa unor ferestre laterale.

Biserica-paraclis Haralamb este una din cele două biserici craiovene vechi, dispărute între anii 1835 şi 1900. cea de a doua fiind biserica Sfântul Nicolae Gănescu, numită popular şi Episcopia, demolată în anul 1884 şi pe locul căreia s-a ridicat curând Palatul de Justiţie.

Cel mai cunoscut reprezentant al familiei Haralamb este logofătul şi colonelul Dumitru Haralamb, care era în a doua jumătate a sec. al 19-lea ginerele Generalului Gheorghe Magheru. I-a devenit ginere prin a doua căsătorie, când a luat de soţie pe Alexandrina Magheru. Această fiică a fost aceea care şi-a determinat tatăl să participe la evenimentele politice din 1848, alături de revoluţionari. Alexandrina Haralamb (1825-1877 s-a evidenţiat ca o femeie de elită, ca o intelectuală a timpului.

Colonelul Dumitru Haralamb era tatăl, din prima căsătorie, al generalului N. Haralamb, locotenent domnesc în 1866. Colonelul haralamb nu a permis căsătoria unui de credinţă „unit” (greco-catolic) în bisericuţa din romantica lui grădină. Considera că acela nu este un creştin curat. Deşi într-un articol al lui M Theodorian-Carada, din „Arhivele Olteniei”, se aprecia că ar fi dat dovadă de habodnicism, trebuie apreciat colonelul. El ăşi respecta credinţa şi proprietatea asupra bisericii.

Este consemnat că grădina imensă a casei Haralamb acoperea locul liceului „Fraţii Buzeşti”, întinzându-se până în vale spre băile populare. Băile de care se vorbea trebuie să fi existat la începutul sce.al 20-lea, cam la nivelul Str. Abatorului (Gheoghe Doja), în zona ştrandului „Tineretului”, numit aşa după 1948, dar construit între cele două războaie mondiale. Această precizare întăreşte faptul că „cişmeaua” (izvorul) din grădina Haralamb putea fi oricare din cele descrise ca apropiate de Str. Abatorului. (Gheorghe Doja).

La 1 noiembrie 1882 s-a născut o nouă instituţie de învăţământ, sub numele de „Gimnaziul real”. Dezvoltatea economică şi socială alertă de după înfăptuirea Unirii Principatelor şi după cucerirea independenţei, în a doua jumătate a sec.al 19-lea, au determinat, printre multe altele, dezvoltarea învăţământului de toate gradele. S-a simţit nevoia racordării învăţământului la nevoile societăţii, prin predarea unor cunoştinţe tot mai legate de viaţa economică, de necesităţile progresului. După 1877, s-a insistat tot mai mult pentru un învăţământ cât mai practic, pentru dezvoltarea reţelei gimnaziale reale, reţea ce luase naştere după reforma învăţământului din 1864, sub Vodă Cuza.

La 6 septembrie 1882, Consiliul General de Instrucţiune, din care făceau parte şi B.P Haşdeu, A:D.Xenopol, Ion Creangă şi profesorul I.Bombăcilă de la liceul din Craiova, a discutat programele din 1874 şi din 1879 ale gimnaziilor reale, ţn prezenţa ministrului P:S:Aurelian, economist de prestigiu cu vederi înaintate. Acesta şi-a exprimat opinia de a se trece la crearea de şcoli reale, pe măsura prevederilor din bugetul anului respectiv.

Raportul prezentat în şedinţă stabilea scopul şi orientarea gimnaziilor reale, planul lor de învăţământ şi programele pe obiecte. Se sublinia şi necesitatea pregătirii profesorilor pentru acest tip de şcoli şi îmbunătăţirea manualelor.

Ca urmare, la 8 octombrie 1882, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice anunţa pe directorul Liceului din Craiova, Gheorghe P.Constantinescu, despre înfiinţarea „Gimnaziului real” din Craiova şi numirea ca director a profesorului de matematică Grigore Căzănescu. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 noiembrie 1882, în cadru festiv, în sala cea mare a „Liceului” celui mai vechi al Craiovei, a avut loc deschiderea cursurilor „Gimnaziului real”, la orele 8 a.m.

In primul an, Gimnaziul a funcţionat într-o sală de clasă a liceului Carol I-ul. Aici nu a stat până le finele anului şcolar 1882-1883,  de la 1 aprilie 1883, s-a mutat în casa Ioniţă Cernătescu, din Str. Severinului Nr. 6, casă care are spatele în Str. Sineasca (azi George Enescu). Acea locaţie a folosit-o până la 1 aprilie 1889. Casa avea o mare vechime, fiind construită pe la începutul sec.al 19-lea. Casa Ioniţă Cernătescu s-a aflat, şi se mai află, pe secţiunea de coborâre a fostei Str. Severinului, din punctul în care se desparte de Str. Amaradia (în faţa actualei Şcoli de surdo-muţi), cam pe la mijlocul pantei. Era plasată pe partea dreaptă a străzii, în adâncimea curţii şi cu spatele ieşit pe troturul de început al Str.Sineasca (George Enescu). Strada care urca din Valea Vlăicii până la punctul de începere al Str. Severinului, se numea Str. Smârdan, în prima parte a sec.al 20-lea.

Ion (Ioniţă) Cernătescu s-a aflat în 1871 pe baricadele Comunei din Paris, fiind student la medicină acolo. A pătruns cu mulţimea isterizată în sala tronului lui Napoleon al III-lea şi a participat la vandalizarea palatului. El a participat la smulgerea catifelei de pe tron. Inapoiat în ţară, a început să propage ideile socialiste în oraşul natal. Este înmormântat în cimitirul Sineasca, unde pe monumentul funerar este consemnată activitatea sa revoluţionară.

Gimnaziul real s-a mutat după 1 aprilie 1889, până la 1 aprilie 1895, în Str. Barbu Catargiu, în casa Olteanu.  Str. Barbu Catargiu corespundea actualei Str. Brestei, începând de la capătul Grădiniţei Mihai Bravu spre ieşirea din oraş. Astăzi Str. Brestei porneşte din Valea Vlăicii şi continuă pe lângă Grădiniţa Mihai Bravu până la ieşirea din oraş. Pe atunci porţiunea de la Vlăicii până la intersecţia cu Str. Iancu Jianu se numea Str. Popa Farcaş, iar porţiunea de la intersecţia cu Str. Iancu Jianu până la terminarea Grădiniţei Mihai Bravu se numea Str. Traian.

Din aprilie 1895 şi până în aprilie 1902, Gimnaziul real s-a mutat în casa doamnei Maria Otetelişanu, din Str. Sf. Mina (din 1948 devenită Comuna din Paris şi din 1990 Str. Constantin Lecca). Casa există şi în 2010 în dreptul intersecţiei cu Str. Beethoven şi este folosită drept „Casa de fete”, instituţie de învăţământ special. Pe timpul guvernării comuniste aparţinea de Ministerul Muncii ca şi restul  „şcolilor speciale” de copii cu deficienţe.”Casa de Fete” avea caracter de instituţie de ocrotire socială.

Din 1902 şi până în 1914 Gimnaziul real s-a mutat în „Casa Băniei”. Pe atunci nu se deschisese Str. Matei Basarab, care să unească B-ul Alexandru Ştirbei (23 August şi din 1990 Ştirbei Vodă) cu Str. Madona Dudu, trecând pe lângă „Casa Băniei”, biserica Sfântul Dumitru şi pe lângă capătul de apus al pieţii Elca.

După 1914, Gimnaziul real s-a mutat ţn casa Athanasescu din Str. Negru Vodă Nr. 2 (în 1989 Str. Oneşti şi în 1990 Str. C:D:Fortunescu) „o locuinţă particulară de om înstărit cu iatacuri turceşti mici şi întunecoase, cu dormitoare, cu magazii şi grajduri de zid pentru vehicole şi animale de tracţiune. Acesta este localul, fireşte amenajat, în care a funcţionat liceul nostru şi totuşi s-a învăţat carte…se învingeau lipsurile, pe de o parte cu sufletul profesorilor, iar pe de alta cu dorinţa susţinută a elevilor”. (Anuarul Liceului „Fraţii Buzeşti” Craiova pe anii şcolari 1929-1930  la 1940-1941 – din cuvântul lui Fanu Duţulescu la pensionarea I.Ionescu – Argetoaia).

Degradarea acelui local fusese grăbită în timpul ocupaţiei germane dintre 1916-1918, când a fost transformat în spital militar. Incepând cu luna noiembrie 1916, localul a trecut sub administrarea germană, iar Gimnaziul n-a mai funcţionat până în 1918.

In ultimele decenii acel local din fosta Str. Negru Vodă (în 1989 Str. Oneşti şi din 1990 Str. C:D:Fortunescu) a fost ocupat de comanda „Grupului de Pompieri” Dolj, aparţinătoare de Ministerul de Interne. Se află la începutul străzii, pornind din intersecţia cu Str. Buzeşti (intersecţie aflată peste drum de curtea sediului Mitropoliei Olteniei), pe partea dreaptă (sud). Intrarea în curtea acestui edificiu se află la circa 30 de metri de intersecţia amintită, cu faţa spre Str. Buzeşti, respectiv cu faţa la curtea sediului Mitropoliei Olteniei. In acea curte se află o pitorească bisericuţă din lemn adusă acolo, ca simbol de către Mitropolie prin anii 70’. Fostul local de şcoală şi curtea au suferit, desigur, multe transformări, dictate de necesităţile pompierilor.

Condiţiile grele pentru desfăşurarea activităţilor de învăţământ din localul de pe fosta Str. Negru Vodă, cât şi numărul mare de elevi, de peste 500, au impus construirea unui local propriu, lucru realizat prin stăruinţa cadrelor didactice şi sacrificiile materiale ale părinţilor. De altfel, după ocupaţia germană localul „Athanasescu” avusese de suferit „multe stricăciuni”. Printre altele acoperişul de tablă de cupru a fost luat de nemţi şi înlocuit cu unul „rudimentar cu tablă de calitate proastă, din care pricină camerele au devenit şi insalubre, pe lângă celelalte neajunsuri”.

Problema construirii  noului local a fost preluată de „Comitetul şcolar”, care, în adunarea generală extraordinară, din 16 aprilie 1923, a hotărât colectarea de fonduri pentru acest scop. La propunerea şcolii, Ministerul Instrucţiunii a mai aprobat ca „pe desupra acestor taxe (500 lei pentru fiecare elev din clasele bugetare, 1200 lei pentru elevii din clasele extrabugetare, curs inferior şi 1400 lei pentru elevii din cursul superior) ….a se mai percepe o taxă pentru construcţie de circa 500 lei pentru cursul inferior şi 800 lei pentru cursul superior. In anul şcolar 1923-1024 „preocuparea de căpetenie a Comitetului Şcolar a fost găsirea modalităţilor necesare pentru ajungerea la idealul urmărit de toţi, ca şcoala noastră să îşi aibă localul ei propriu” (Anuarul Gimnaziului „Fraţii Buzeşti” 1923-1924).

In anul 1924, Ministerul Instrucţiunii a oferit „un prim fond de construcţie…în sună de 2.260.000 lei, Comitetul Şcolar contribuind cu 1.000.000 lei, sumă destul de însemnată pentru puterile sale, depusă la Banca Comerţului Craiova”.

Comitetul Şcolar fusese înfiinţat în 1919, având ca preşedinte pe fostul director, Grigore Căzănescu. Comitetul rezolva o serie de probleme materiale, hotăra unele taxe şi stabilea măsuri pentru bunul mers al şcolii. Pe timpul trecerii la un local propriu al şcolii, mari merite a avut directorul Ion Ionescu Argetoaia.

La 16 noiembrie 1924, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Dr. Constantin Angelescu, a pus în cadru festiv piatra de temelie şi a iscălit actul de fundaţie al noului local al şcolii, într-o zonă pitorească a oraşului. Ceremonialul s-a desfăşurat la ora 3 p.m. în prezenţa tuturor autorităţilor din oraş şi a unui numeros public. Se vedea realizându-se un vechi deziderat al cadrelor didactice de pe timpul când Gimnaziul funcţiona în „Casa Băniei”. Constuctori şi antreprenori au fost societăţile „Edilitatea” şi „F.Bulfon”, iar arhitecţi M. Mihalcea şi N. Stănescu.

Prin mutarea în noul local, în 1927, deşi acesta a fost finalizat în 1929, s-au creat condiţii incomparabil mai bune de învăţătură, localul fiind ridicat în”excelente condiţii de soliditate, confort şi estetică”. In 1929 s-au încheiat lucrările de construcţie pentru care existaseră fonduri. Spre sud, înspre Str.Mântuleasa, a rămas o aripă neterminată, având numai temelia ridicată şi acoperită cu planşeu de beton, fiind folosită un timp drept pivniţă. Sălile de clasă aveau parchet şi erau încălzite cu sobe de teracotă. Calorifere s-au instalat numai pe coridoare şi în dormitoarele de la etajul al doilea. Chiar dacă o „aripă” a clădirii a rămas neterminată, iar sala de sport netencuită la interior, restul clădirii era mozaicat la exterior, ca şi în prezent. Liceul se afirma drept una dintre clădirile reprezentative ale Craiovei. Holurile mari, sălile de clasă spaţioase, pe trei nivele, sala de bibliotecă laboratorul de „naturale” şi cele de fizică şi chimie, au impus respect elevilor încă de la început. La intrare erau întâmpinaţi cu deviza „Fiat Lux”.

La etajul al doilea, la capătul culoarului aripii de nord, cea paralelă cu B-ul Alexandru Ştirbei, a locuit multă vreme directorul şcolii, pentru a putea fi gata în orice moment să rezolve evenimentele instituţiei. Aşa a început munca sa de apostolat directorul Ion Ionescu Argetoaia, director până în 1940, când a ieşit la pensie.

Tot la etajul al doilea se afla muzeul de ştiinţe naturale (laboratorul), bogat înzestrat, laboratoarele de fizică şi chimie, care erau dotate cu aparate şi substanţe chimice pentru experienţe.

La etajul întâi, în aripa de nord, s-a aflat mult timp cabinetul de psihotehnie (psihologie) al profesorului Ştefan Duţulescu, cel care ţinea dosarele elevilor şi grafice. Alături se afla sala inspectorilor, iar în sala mare din centrul clădirii, biblioteca. In aripa de sud (partea terminată) şi la parter, funcţionau clasele de elevi. La subsol se afla atât bucătăria, cât şi sala de mese. Subsolul părţii neterminate era folosit ca pivniţă de depozitare. Liceul a fost terminat definitiv după cel de al doilea război mondial, atât partea de clase, cât şi sala de sport.

După 1935 internatul nu se mai afla la etajul al doilea din aripa de nord. El se amenajase în „Casa Manolescu”, aflată tot pe acelaşi bulevard, dar mai sus, spre Str. Unirii, spre Poşta Centrală. In aceeaşi direcţie, imediat după liceu se afla o clădire frumoasă, boierească, cu grilaj de fier forjat bogat. In acea clădire s-a instalat după 1948 postul de „Radio Craiova”. Clădirea următoare spre Poşta Centrală era cea care servea ca internat, internatul „Manolescu”.

După reocuparea sediului său, în anul 1949, internatul liceului s-a plasat în Str. Ion Hera Nr. 4, în clădirea fostului „Institut Javet”, până pe la începutul anilor 60’. Starea proastă a clădirii şi pericolul permanent de incendiu de la sobele din dormitoare, a determinat conducerea să mute, pentru un timp, elevii de la internat, în localul liceului, în două foste clase de la etajul doi. Sala de mese şi bucătăria s-au aflat din nou la subsol, ca în timpurile de început.

In deceniul următor s-a repartizat liceului un nou local pentru internat, în clădirea din Piaţa Veche, Str. Krasnoff Ne. 10, atât pentru cazare, cât şi pentru masă.Periplul internatului s-a terminat la 15 septembrie 1980, când s-a dat în folosinţă noul internat modern din curtea liceului.

După terminarea lucrărilor, în 1929, suma totală cheltuită pentru construirea liceului s-a ridicat la 16.000.000 lei. In „Arhivele Olteniei” Nr. 47-48 există un articol care face o comparaţie critică între costul acestui liceu impunător şi costul adăugirii a încă unui etaj-al doilea-la liceul Carol I-ul. Lucrarea de supraetajare a celui din urmă costase 42.000.000 şei, iar realizarea, în sine, a lucrărilor era necorespunzătoare din punct de vedere al materialelor folosite. Faptul s-a reliefat cu ocazia cutremurului din 1977, când acel etaj a suferit grave deteriorări.

După 1948 Liceul „Fraţii Buzeşti” a cunoscut o dezvoltare nouă. S-a extins spaţiul de şcolarizare cu încă 8 săli de clasă (peste fundaţiile vechi din 1929), localul ajungând să aibă, în 1989, 40 de săli de clasă şi laboratoare, trei laboratoare de fizică, două de chimie, un laborator fonic, un cabinet de economie politică şi filozofie, un cabinet de istorie, un laborator de electrotehnică şi unul de mecanică, un cabinet de matematică şi un cabinet de limba română.

Incepând cu 15 septembrie 1980, s-a dar în folosinţă un nou local pentru internat şi o cantină, în curtea liceului. Internatul era o clădire modernă, cu trei nivele (două etaje) şi o capacitate de 308 locuri, cuprinse în 24 de dormitoare cu câte 14 paturi, două infirmerii, patru săli de meditaţie şi anexe. Clădirea cantinei cuprindea, în afară de bucătărie şi sală de mase, biroul administrativ, spălătorie, călcătorie, diverse anexe şi magazii pentru depozitarea alimentelor. Cantina avea o capacitate de 100 de elevi pe serie, respectiv 300 de locuri. Internatul şi cantina se aflau pe latura de răsărit a curţii liceului pe un teren mai ridicat decât platforma curţii, înspre Str. Unirii. Ele se află în dreptul anexei noi, terminate după război - numită curent „aripa nouă”. Din curte se urcă nişte trepte spre cele două obiective. Internatul este plasat spre sud de acea scară, iar cantina spre nord, adică spre B-ul 23 August (apoi Ştirbei Vodă după 1990).

In partea de sud-est a curţii liceului se află ridicată din anii 70’ clădirea cu parter şi etaj a „atelierelor-şcoală”. Această clădire are latura cea mică orientată spre apus, adică spre Str. Matei Basarab, însă în adâncimea curţii, departe de stradă.

Intrarea oficială, „de gală” a liceului este plasată scenografic pe colţul edificiului, la intersecţia dintre B-ul Ştirbei Vodă şi Str. Matei Basarab. Până la ea se deschide o scară lată şi înaltă, cu multe trepte. Este intrarea profesorilor şi alte persoane în afara elevilor. Pe această scară se obişnuieşte să se facă fotografiile de grup ale absolvenţilor împreună cu profesorii şi conducerea liceului.

Intrarea principală a elevilor este cea dinspre B-ul Ştirbei Vodă de astăzi, fiind plsată în capătul de răsărit a aripii de nord a edificiului. Se intră într-un gang ce conduce spre curte. Din gang se deschide spre dreapta o uşă ce conduce în culoarul de la parter, uşă cu două canaturi, ridicată cu câteva trepte mai sus decât pavimentul gangului. Gangul este închis spre bulevard de o poartă de fier forjat cu două canaturi mari. O altă intrare în curtea liceului se găseşte în Str. Matei Basarab, imediat după terminarea sălii de sport. Acolo o poartă este pentru accesul elevilor, iar alta pentru vehicule. De la aceasta se urcă o pantă pentru a ajunge la nivelul curţii, unde s-au amenajat terenuri de tenis, baschet şi handbal asfaltate în anii 80’. Str. Matei Basarab, care uneşte Str. Mântuleasa cu Str. Madona Dudu, trecând pe la răsărit de „Casa Bănie” şi biserica Sfântul Dumitru, dar şi pe la apus de Piaţa Veche, s-a „tăiat” în anul 1934. Latura de sud a liceului şi sala lui de sport se află în lungul Str. Matei Basarab, spre Str. Mîntuleasa. In continuarea sălii de sport continuă curtea liceului, spre Str. Mântuleasa, pe o lungime de circa 100 de metri.

Gimnaziul real a început cursurile, în 1882, cu numai 62 de elevi. Prima promoţie a ieşit în anul şcolar 1885-1886, cu un număr de 11 absolvenţi. Programa şcolară, de la începuturi, era extrem de grea, trebuind să se asimileze disciplinele a 7 ani de la liceu în numai 4 ani. In Gimnaziu nu s-au predat limbile latină şi greacă în rest programa se asemăna cu cea a liceului.

In 1901-1902 s-a aplicat legea învăţământului, numită „Legea Haret”, după numele ministrului, Spiru Haret, prin care gimnaziile reale s-au identificat cu clasele de curs inferior al liceului. S-au aplicat, în continuare, programele de la liceu „curs inferior”.

Şcoala acesta a funcţionat 20 de ani cu numirea de „Gimnaziu real”, între 1882-1883 şi 1901-1902. Alţi 20 de ani a funcţionat ca gimnaziu curs inferior de liceu, între 1901-1902 şi 1921-1922. In aceşti ultimi 20 de ani gimnaziul real devenise gimnaziu clasic, prin introducerea limbilor clasice în planul de învăţământ, fără alte modificări de fond.

La 9 ianuarie 1910 a primit numele de Gimnaziul „Fraţii Buzeşti”, ca binemeritată amintire a marilor războinici ai lui Mihai Vitezul. Numele a fost cerut de corpul profesoral şi este singura şcoală din ţară care îl poartă. Transformările de după Marea Unire, din 1918, noile nevoi de oameni educaţi şi creşterea numărului de elevi, au determinat, în 1922, transformarea gimnaziului în liceu, unitate şcolară de prestigiu în Oltenia şi în ţară.

Un rol deosebit în viaţa şcolii, din perioada interbelică, ca şi la edificarea localului cel nou, l-a avut Ion Ionescu Argetoaia, profesor de ştiinţe ale naturii şi director până în 1940. Intr-o anumită perioadă, el făcea săptămânal un drum la Timişoara, unde susţinea cursuri universitare. Ataşamentul acestui dascăl faţă de şcoala „sa” a mers până la faptul că executa şi reparaţii mărunte la instalaţia electrică, tocărie şi altele.

Evenimentele celui de al doilea război mondial au afectat şi liceul „Fraţii Buzeşti”. La 8 februarie 1941, localul a fost rechiziţionat pentru comandamentul trupelor germane, iar la 27 aprilie 1941 pentru un spital german şi ocupat în întregime până la 15 mai 1942, când a fost evacuat. Sala de sport a fost transformată în magazie şi ocupată cu diverse obiecte de inventar şi material didactic. Cursurile s-au ţinut la Şcoala comercială „Gheoghe Chiţu”, după amiaza. După scurgerea a doi ani, la 13 aprilie 1944, liceul a fost transformat din nou în spital militar de către autorităţile române. Ca şi mai înainte, cursurile s-a ţinut tot după amiaza, cu ore de 40 de minute, la Liceul Comercial de băieţi „Gheoghe Chiţu”, între orele 13,30 şi 17,30, în clase suprapopulate. Această situaţie s-a menţinut până în toamna anului 1949, când cursurile au fost reluate în propriul local. In ultimul timp, el fusese rechiziţionat pentru armata sovietică (Declaraţia Prof. Univ. Dr. I.D.Lăudat – Universitatea Iaşi, fost director al liceului „Fraţii Buzeşti”).

Potrivit legii de reformă a învăţământului, din 3 august 1948, s-a schimbat cu desăvârşire orientarea ideologică a învăţământului. In spiritul ei, liceul „Fraţii Buzeşti” urma să poarte o lungă perioadă de timp, numele de Şcoala Medie de cultură generală Nr.2 (S.M. Nr.2). Pe parcurs durata şcolarizării a evoluat astfel: - între 1948-1953, o etapă de tranziţie; -între1953-1957, şcoală medie de zece ani; - 1957-1965, şcoală medie de unsprezece ani; -1965, trecerea la numirea veche de”licseu” cu o durată de studiu de doisprezece ani.

Impreună cu întregul învăţământ, liceul „Fraţii Buzeşti” a trăit transformările datorate Legii învăţământului din aprilie 1968, privind integrarea învăţământului cu cercetarea şi producţia. A trecut şi prin transformările datorate Legii Educaţiei şi Invăţământului din 26 decembrie 1978, care punea la baza învăţământului principiul politehnizării şi asigurarea calificării într-un anumit domeniu..

In 1977 liceul „Fraţii Buzeşti” şi-a schimbat profilul din real-umanist, în liceu de matematică-fizică. In anul şcolar 1977-1978 a înfiinţat şi o secţie de industrie uşoară, specialitatea croitorie. Această secţie a rezistat numai până în 1981, când a fost înlocuită cu secţia de mecanică. In anul 1981-1982, a apărut secţia de electrotehnică. In pragul anului 1990 liceul avea cele trei secţii: matematica-fizică; electrotehnică şi mecanică, aceste trepte constituind şi ordinea valorică a elevilor intraţi prin examen de concurs la treapta I-a şi în treapta a II-a.

După anul 1978, ca efect al legii din acel an s-a produs o explozie de înmulţire a liceelor industriale. De parfumul „industrializării” nu au scăpat nici liceele teoretice, cum a fost şi cazul liceului „Fraţii Buzrşti”. Se mergea pe ideea ca elevii să iasă calificaţi într-o meserie de pe băncile liceului. Sistemul de învăţământ  cu tendinţă spre „industrializarea” liceelor nu a dat rezultatele scontate, deşi ideea era bună. Pregătirea teoretică a elevilor a scăzut, iar cea practică nu a condus la o reală calificare. Acel tip de învăţământ s-a menţinut până la căderea regimului comunist. In paralel s-a menţinut şi învăţământul fără fregvenţă şi cel seral, ambele forme fără fond, menite să dea diplome nemeritate unor analfabeţi. După acea dată învăţământul s-a deteriorat mult maio rău printr-o serie de măsuri de restructurare neinspirate.

Revenind asupra datelor statistice, se poate preciza că în anul şcolar 1882-1883, Gimnaziul real a început cu 62 de elevi, ajungând după 100 de ani la un efectiv de 1477 elevi în 1982, fără a socoti cursurile serale şi fără fregvenţă.

De-a lungul existenţei sale destul de zbuciumate, Gimnaziul real şi Liceul „Fraţii Buzeşti” s-a bucurat de contribuţia unui corp profesoral plin de devotament şi de înaltă calitate profesională. Enumerarea, pe generaţii şi procupări, a acestui corp profesoral se găseşte amintit cu pioşenie în anuarele liceului.